Am invatat sa plang, la ce folos?

Atunci cand plansul meu a devenit desavarsit cineva a spus ca sunt copil, ca devin uneori patetic. Dar oare plansul este doar pentru cei care plang de bucurie? As putea sa-mi stapanesc starile de furie si de refulare, dar la ce bun, spune cineva? Lacrimile vin de la Dumnezeu si sunt semne evidente ca traim, ca simtim, ca ne transformam si ca avem stari de extaz sau de personalitate. Nu poti condamna si nici judeca o lacrima care se prelinge pe obraz odata cu durerea sau cu bucuria din sufletul celui caruia ii apartine ochiul care o varsa.

Candva mi-am dorit sa fiu mare si sa ma fac mecanic de locomotiva. Ieri imi doream sa cunosc fericirea in toata maretia ei. Astazi as vrea sa devin scrum de tigara si sa cad in poala unei fumatoare de Pall Mall mentolat, sa-i pot spune printre rotocoale de fum ca exist si ca sunt creat pentru ea.

Ma doare si ma inspaimanta tot, obosesc sa respir cu ganduri care ucid, ma inversunez sa cant desi imi ies doar monosilabe iar sufletul refuza sa ma acompanieze. Intind mana spre caldura, privesc spre lumina, insa totul pare a fi doar alb si negru. As fi putut fi si cosmonaut, as fi putut sa vand chiar si aer comprimat, la pachete promotionale garnisite cu fericire eterna, insa am picat, cica, testul la examenul de ASTEPTARI.

Ma indrept spre un iad care imi este cunoscut si oamenii din jurul meu imi spun ca ar trebui sa ma apuc de crescut ceapa verde. Incerc sa vorbesc cu mine despre ce mai inseamna iubirea si reusesc sa-mi dau raspunsuri desarte, dar atat de clare.

Daca privesc spre dreapta mea vad ceva ce nu seamana cu husa de la telefonul meu. Daca arunc o privire inapoi nu vad fereastra care permite sa fiu devorat de priviri curioase, ci un chip care se scurge si care se indeparteaza tot mai tare la orizont.

Un liliac intr-o fotografie, cateva nopti care au devenit istorie, clipe care au marcat definitiv o iubire, imbratisari si soapte, cuvinte care dor si clipe de rasfat, asta inseamna uneori orice, numai desavarsire nu.

Poti sa fi curajos, cititorule, insa nu poti fi stapan pe toate. Culege din viata asta, dar nu selecta. Uneori trebuie sa-ti pui sufletul la punct, sa-l infranezi, sa-i spui sa stea cuminte, sa nu inceapa sa se deschida la orice floare pe care o miroase.

Fiecare dintre noi avem o platosa cu care ne aparam, ar fi bine sa ne-o pastram mereu aproape, nu dusmanii o pot strapunge, ci prietenii si mai ales iubirea. A mea e sfartecata. Inca nu am aruncat-o, insa stiu sigur ca am de muncit ani de zile pana o aduc la starea in care era ieri, sau poate acum cateva clipe.

Nu suntem perfecti, iar daca vezi ca cineva greseste acorda-i uneori circumstante sau arata-i chiar ca tu crezi in minuni. Uneori sa scrii poate deveni o arta, eu nu vreau sa ajung la inaltimea matasurilor artei, eu doar imi astern starile, pe care poate le intelegi sau nu. Iti multumesc ca existi si ca ma citesti.