Am o alaskă în suflet, cât să vă mai desenez?

Se topește tot focul din mine și voi iluminați șube cu care vă tot acoperiți? Cresc tâmpenii peste voi și voi admirați luna? Voi nici măcar nu mai știți să vă uitați în sus. În jos când vă uitați aveți rău de voi? Îmi vindeți pâine în timp ce voi mâncați cu nonșalanță căcat? Căcatul e bun de mâncat când deja ai pretenții. Deja aveți și pretenții?

După toată această mizerie aveți, deja, pretenții? Câte pretenții să înțeleg că mai aveți? Cu oameni, cu voi vorbesc. Ne mai masturbăm mult? Clitoricește vorbind! Câți ciobănești germani trebuie să mai chem la mine ca voi, cretini, care vă căcați doar zaț, cu rinichi vânduți, cu urme de căcat nesaturat, să mai puteți trece pe aleea vieții pe care ne-ați consumat-o degeaba?

Cât de sus să mă mai sui? Să stau aliniat? Nu mai pot. Eu îmi iubesc iubirea. Am scris greșit? Hmm. Ușile au început să fie tot mai închise. Și tu-mi spui că ești din ce în ce mai deschis? Mi-am înclinat pălăria și mi-ai spus că inima nu se închide așa? Câtă anatomie ai învățat. Bine, noapte bună.

O să torc și plămâni și minute și răbdare. Încă sunt aici. Și taste mai găsesc. Problema-i că încă ne găsim. Și taste și noi și ne tot întâlnim. Ne tot căutăm și nu ne mai găsim, deși tot plecăm undeva de unde nu reușim, uneori, să revenim. Ne strigăm întruna dar nu vrem să ne auzim. A murit și ziua, ne cucerim nopțile. Toți suntem cumva, toți avem ceva împotriva cuiva. Cum să-ți mai spun, om, muribund, că e mișto și tare și nimănui, să spui, uneori, bună dimineața.