Bâjbâind prin traficul umanoizilor volanți

M-am surprins azi în traficul realității și mi-am descoperit un soi de lamentabilitate vulgară care m-a pus pe gânduri. Am descoperit că sunt tot mai neostoit în traficul inteligenței emoționale, în mijlocul lumii care scârnăvește la orice atingere. Poate că așa sunt eu. Poate. Sau poate că așa sunt ei. Poate că, de fapt, am descoperit în sfârșit relativitatea.

Dacă mâine ar dispărea stânca, floarea, tăișul ierbii, necuvântarea animalului, muțenia pădurii, neliniștea pământului, durerea apusului sau zvâcnirea înspăimântătoare a fulgerului, am suferi, probabil, de o și mai mare singurătate. Fotograful s-ar lăsa de iubit abstractul și ar deveni căutător de poteci doar spre un asfințit care chiar ne ajută în momentele noastre de întunericisme, filosoful un bâlbâit în căutare de origini, scriitorul un arhimandrit în căutare de suflete rătăcite, iar miliardarul un sărac într-o lume care nu mai are nevoie de banii lui.

Dacă mâine ar dispărea asfaltul, monștrii îmbrăcați cu mantale de beton din jurul nostru, mirosul de sudoare al cailor putere din bolizii pentru care nu bani s-au cheltuit, ci sânge care curge dintr-un pământ sugrumat de reguli, religii și căcat îmbălsămat, dacă ar dispărea subit și cipca lu’ bunica, scripca lu’ Gheorghe, bancul lu’ Bulă, Maricica de la patru, nealcoșul, cuvintele murdare sau ciripitul mierlelor transformate adeseori în ciori cu chip de regine, am deveni scârnăvii care ar complota împotriva unei conspirații legale, naționale și, mai ales, internaționale.

Îmi plac scaunele pentru că am pe ce să-mi așez curul, paturile pentru că am unde să-mi scald oboseala, mâncarea pentru că pot să-i sfidez pe cei care nu cunosc ce înseamnă să mănânci pe săturate, durerea pentru că atunci când mă vindec îmi dau seama că încă mai trăiesc.

Îmi plac diminețile pentru că ele sunt urmate de nopți, nopți care nu înseamnă, întotdeauna, liniște, presupunere, un ceva ce s-ar putea înlocui oricând cu o zi. Și îmi plac nopțile, într-un mod cu totul special, pentru că, deși, în aparență, totul e pus pe silențios, lumea clocotește.

Mă uit uneori în ochii mei și încerc să înțeleg omenirea. Văd rebeli, autiști, criminali, copii care mor, oameni care dorm într-o neștire cel puțin curioasă. Cred că e haos! Cred că fotografii ar trebui să înceteze să mai cosmetizeze lumea. Lumea e în declin. Iar declinul e pus în pericol de uraganul numit Omenire.

Să cred în ceva atipic a devenit o sfidare la adresa Crezului Global. Nu-i strigător la cer că morții nu mai sunt vii, ci că noi, cei vii, suntem aproape morți și umblăm ca niște monștrii cu pretenții de leșuri pline de viață.

Mă surprind auzind cum plăpânzi din jurul meu se miră. Dar lumea-ntreagă e o miră. Și-o mirată!

Mă întind înapoi peste mine, cu mâini cu tot, neputincioase, și îmi setez mirările și spre alte zări. Poate așa mai zăresc, cumva, undeva, și-un vals de val neatins de cocote și de mahări cu lanț la gât și cu coaie poleite cu aur de 24 de carate. Și poate o să și adorm greu. Că tare mi-e dor să visez că lumea nu greșește, că sfinții sunt patrupezi, că un copil nu se mai naște doar de dragul minunii nașterii.

Mă întreb: de ce azi m-am născut din nou? Printre voi?! Că născut eram și ieri. Tot printre voi. Și voi erați la fel de murdari, de fandosiți și de latrinați . Da, chiar așa, de ce? De câte ori trebuie să mă mai nasc printre voi, alături și mai ales doar cu voi?