9 ian. 2014
  |   2 Comentarii

Câinii vagabonzi sunt şi ei români?

Câinii vagabonzi din România sunt şi ei români, nu-i aşa? Nu au nevoie de cetăţenie româna acordată de Ambasada României. Unii poate vor spune că sunt un bărbat slab, dacă am ajuns să scriu iarăşi despre câinii comunitari. Nu sunt, am 98 de kile şi chiar nu mă mândresc cu asta. Cu toate acestea devin foarte sensibil când văd ura asta primitivă pentru animalele din stradă, pe care tot noi le-am lăsat, de altfel, să se înmulţească acolo, neanticipând că vor apărea situaţii neplăcute.

Când animalele alea s-au înmulţit mai mult decât ne aşteptam am decis să le încarcerăm şi să le lăsăm să moară fără să ne mai pese de ele. Apelăm la genocid deşi îl condamnăm prin lege aspră. În acelaşi timp ne grupăm în organizaţii neguvernamentale ca să demonstrăm că protejăm drepturile porcilor electrocutaţi.

Nu fac parte din nici o asociaţie, am un câine şi iubesc animalele, mai ales câinii şi caii. Nu vreau să înduioşez pe nimeni şi nici nu vreau să determin neapărat pe cineva să facă ceva. Acum doar încerc să-mi astern un mare of.

Am văzut pe străzile din România câini care îşi târau mădularele după iei, câini care numai nu spuneau „te rog, omoară-mă”, câini lângă care m-am oprit şi am oferit mângâieri şi de lângă care m-am smuls doar cu forţa, câini care mi-au testat la maxim stăpânirea de a nu vărsa o lacrimă în public, câini care stăteau adăpostiţi în mormane de gunoaie aşteptând să vină doamna cu coasa, câini pe care i-am luat acasă şi care mi-au dat de furcă rău, câini pe care i-am salvat de la moarte, câini care priveau în gol – nemaiavând privire, câini care păşeau ca saltimbancii, trişti şi fără un picior, ologiţi chiar de semenii mei.

Toţi aceşti câini, animale sociabile de altfel, domesticite chiar de noi, nu vor altceva decât VIAŢĂ, care înseamnă doar ceva de mâncare, un loc cât de cât cald unde să-şi pună şi ele capul şi dacă se poate o mână sau o voce care să le arate căldură sufletească. Da, am întâlnit şi câini agresivi, erau la fel ca şi ceilalţi, numai că ei aveau experienţe din care ei au înţeles că trebuie să se şi apere uneori, erau mai hotărâţi, mai îndârjiţi în lupta cu viaţa şi cu moartea. Şi e normal să fie aşa. La fel procedăm şi noi, învăţăm să ne protejăm pe noi, familia, viaţa, situaţia, bunurile şi pentru asta uneori apelăm la firmele de asigurări. Câinii de pe stradă la cine să apeleze?

BellaPe Bella am găsit-o într-o parcare, părăsită de stăpân în urmă cu aproape trei luni. Am luat-o acasă, chiar dacă m-am murdărit complet pe haine şi am făcut şi-o mizerie de nedescris în maşină. Căţeaua aia mi-a mulţumit că am salvat-o aşa cum a putut ea mai bine. La vaccinat a stat cuminte fără să crâcnească ca un ciobănesc german alintat, m-a privit mereu în ochi şi parcă vroia să-mi spună doar asta: nu mă lăsa! Nu am lăsat-o, am pus-o pe picioare după ce veterinarul a anesteziat-o total şi a scos din ea doi pui nenăscuţi, morţi demult. Dacă o femeie păţea asta murea, mi-a zis Toni, veterinarul. Ea n-a murit. S-a transformat într-o căţea eroină.

 

Comparativ, noi, oamenii, convieţuim pe această planetă la fel. Ne naştem şi dacă nu vom avea protecţia potrivită vom ajunge în stradă, la tomberonul de gunoi, la orfelinat, la puşcărie sau la groapa căreia îi spunem cimitir, aruncaţi între nişte scânduri la fel de ieftine ca noi.

PiciulPe Piciul l-am întâlnit în stradă. Cezar l-a observat primul. Era seară târziu şi când m-a văzut s-a luat după mine. M-am oprit să văd ce-i cu el. Avea o mare umflătură la gât, mai mare decât jumătate din corpul său. L-am luat în braţe şi l-am dus în casă. În cutia aia a dormit toată noaptea, după ce a băut tot laptele pe care i l-am dat. Cezar se uita la el şi era mirat, nu prea înţelegea ce-i cu el în casa păzită cu străşnicie de el.

Toată populaţia globului exersează supravieţuirea, într-un fel sau altul, nu doar Bear Grylls, Becali sau Adrian Năstase. Văd pe reţelele de socializare poze cu tot felul de întâmplări, cu gesturi care vin din frustrări înmagazinate în timp, filmuleţe care arată cruzimea oamenilor pentru tot ce înseamnă împrejur şi nu propria casă.

Nu putem să adoptăm toţi câinii de pe stradă, nu putem toţi să şi iubim la fel de mult cum ne manifestăm cruzimea, nu putem să fim imparţiali, mereu oneşti, obsesivi în ideile noastre, idealişti convinşi, buni mereu (pentru că biserica are grijă să ne spună când trebuie să fim mai buni), ne apărăm doar metrii pătraţi avuţi în proprietate (adică nişte ziduri), doar zona în care ne mişcăm, doar propriile progenituri, deşi le spunem noi ce şi cum să facă, gândim împrumutând gândiri anume: să-mi fie mie bine! De ce?

Revin la animalul din stradă, ce avem cu el, de ce îl chinuim, de ce i-am dat speranţe şi apoi i le-am tăiat, de ce, de ce, de ce? Revin şi la statutul meu de bărbat. Sunt greu, mare, dar şi sensibil, şi promit să devin şi mai sensibil in 2014, mai ales fată de sufletele alea care hălăduiesc în noapte pe stradă, în aşteptarea unui codru de pâine, fie el chiar şi posmag. Am întâlnit şi câini fericiţi că primesc o franzelă ieftină de doar doi lei, crede-mă! Ei nu cerşesc, câinele meu cerşeşte, chiar dacă-i sătul, ei doar aşteaptă şi aşteaptă. Şi dacă nimeni nu se-ndură să le dea măcar o firimitură, nu fac gălăgie pentru asta, ci doar pentru că cineva încearcă să le invadeze teritoriul, adică zona aia în care eşti tu şi tu şi eu.

Despre căinii vagabonzi sunt multe poveşti de scris, poate că cineva o să-şi facă timp şi pentru asta. Sper, aş vrea, chiar aş cumpăra cartea chiar dacă ar costa cât un porc viu cumparat de Crăciun! Nu o să scriu eu o carte despre asta aici şi acum, că nu am cum. Am aşternut doar gânduri, care mă râcâiau, mă îndemnau la meditare şi la dorinţa de a te face să comunici cu câinele ghemuit în tufe lângă blocul tău. Nu uita, câine eşti câteodată şi tu, câine e şi el. Dacă vrei să-mi spui că patrupedele de pe stradă sunt rele şi trebuie să le stârpim te rog să te uiţi mai întâi într-o oglindă, nu neapărat pentru a te revedea, ci pentru a te reaminti.

2 Răspunsuri la Câinii vagabonzi sunt şi ei români?

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celorlalți 68 de abonați

Despre fotografie
Foto Blogger