Câte ceva despre fotografie VI

Pentru mine fotografia nu este un mijloc de trai, cel puţin deocamdată. Nu spun că nu aş vrea să ajung cât mai repede la momentul în care să pot spune „gata, de-acum mă ocup doar de blog şi de fotografie”. Fotografia, pentru mine, înseamnă, în primul rând, un mijloc de a mă exprima fără cuvinte. Şi consider că vorbesc de o artă. Acesta este şi motivul pentru care nu mă cred un fotograf super profesionist. Şi nu mă voi considera profi niciodată, pentru că atunci când începi să crezi că ştii tot exact atunci cazi în latura ignoranţei, a omului care se devalorizează singur pe motiv că „ştie tot”.

Am fost chemat să pozez la nunţi, botezuri, evenimente importante din viaţa oamenilor. Am refuzat de fiecare dată pentru că nimeni nu mi-a dat libertatea de a mă desfăşura după viziunea proprie, de fiecare dată trebuia să mă supun unor reguli impuse, reguli care practic ucideau arta şi favorizau apariţia kitsch-ului. Ori eu nu sunt prieten cu această formă de exprimare. Sigur, kitsch-ul există, tocmai prin fiinţarea lui frumosul poate căpăta valenţe de sublim. Totuşi, eu nu vreau să particip la perpetuarea kitsch-ului.

Aş vrea să nu fiu înţeles greşit. Nu spun că nu aş vrea să particip la o nuntă ca şi fotograf, dimpotrivă, evenimentul este, cel puţin pentru mine, o ocazie deosebită pentru a obţine fotografii memorabile. Însă regulile aş vrea să le impun eu. Ori nu este nimeni dispus să fie docil când este vorba de nunta proprie. Toată lumea vrea ACUM, AICI, AŞA, ACOLO, PENTRU CĂ AŞA VREM NOI. Asta se numeşte, din punctul meu de vedere, Fotograful Regelui. Eu nu vreau să fiu pozarului nici unui rege. La nunta mea am cerut fotografii „instant”, fără nici un fel de regie, fără simţirea prezenţei fotografului. Ce-am obţinut? Multe kitsch-uri. O să-ţi arăt într-o zi câteva capturi.

Fotografia pentru mine înseamnă să mă chinui să vând o fotografie rară, care trebuie citită de mai multe ori, care nu se lasă dezbrăcată decât după mai multe analize. Uimirea este ingredientul pe care îl caut eu în arta fotografică. Desigur, pentru a obţine acest lucru sunt dispus să alerg, să caut, să observ, să aşez uneori lucrurile în poziţia dictată de ochii minţii. Deşi mintea ar trebui să fie ultimul element care dispune capturarea unui moment din viaţa de pe pământ.

Chiar dacă o să-mi atrag poate reproşuri şi critici trebuie să spun că în rol de fotograf nu voi fi niciodată dispus să mă prostituez. Poze la nuntă oricine poate face. Ai nevoie de un compact deştept de ultimă generaţie, îndrepţi mâna spre nuntaşi şi apeşi pe declanşator. Aparatul foto va face toată treaba în proporţie de 99%. Tu doar va trebui să înmânezi pozele şi să încasezi banii. Dar acesta este, desigur, cel mai uşor şi plăcut lucru.

În sfârşit, repet, nu mă consider un profi, însă ceea ce ştiu e bun ştiut. Nu-i blamez pe fotografii de nunţi şi botezuri, nu critic aiurea pe cei ce tocmai învaţă despre arta fotografică şi nu fac o tragedie din faptul că oamenii adoră selfie-urile. Prefer să fiu un fotograf necunoscut care a vândut cândva o fotografie cu 10.000 de euro. Chiar dacă asta s-ar întâmpla fie şi după moartea mea.