19 apr. 2017
  |   Nu sunt Comentarii

Mă, să nu mai mor io, chiar așa-i de simplu la Casa de Sănătate?

În acea zi ploua în draci. Nu, nu în ziua în care am avut nevoie de cardul de sănătate. Nu, în ziua aia era soare, dar cam frig, era chiar iarnă plină. Deci, cum spuneam, ploua, fix în ziua în care m-am hotărât eu să intru în rândul (ne)lumii și să mă duc la Casa Națională de Asigurări de Sănătate să-mi cer cardul.

Vai, îți cam dai seama ce stare aveam, ce așteptări și emoții mă posedau, în drumul meu spre marea încercare?! Mă simțeam cam cum mă simt atunci când mă duc la ANAF. Dar m-am dus. Nu prea îmi mai trebuia acel card, mai ales în ziua aia, dar m-am încăpățânat. Da’ ce pălăria mea, eu sunt mai prost, eu să nu mă dau mare că am card de sănătate în portofel? Că dacă tot nu am bani în portofel ce pula mea să car cu el, o lupă, o poză cu câinele meu de acum 15 ani și niște scame adunate de prin buzunarele mele tot goale?

Și m-am dus… Stai că asta am mai spus. Am ajuns. Doamne, domnilor, mi-am făcut o copie de buletin și m-am prezentat la portar cu mâna întinsă, tremurândă. Nea omu se prinde repede de figură și mă ia de mânuță și mă duce la un computer antic care trona cu uindousu deschis fix la intrare. Și-mi zice cu blândețe-n glăscior să îmi bag numele într-o căsuță și mai apoi să dau click pe înainte sau să apăs pe tasta enter. Ai să-mi bag pula, mă gândeam, am pus-o! Să vezi acum ce-mi apare, să vezi ce mă iau ăștia la pulă, scuză-mi expresia Și apăs, tremurând din ce în ce mai tare, pe enter…

Stupoare. Îmi văd numele apărând în toată splendoarea lui… Ai de viața mea…

  • E de bine, zice nenea paznicul, cardul dumneavoastră se află aici, la noi, în această clădire.
  • Și e de rău, zic?
  • Nu, e de bine, zice omul cu față de milițian. Mergeți cu acea copie de buletin la etajul unu, la camera 107, să vă dea cardul.

Și omul a zâmbit. Văzând acel zâmbet tâmp îmi rânjesc și eu fasolea și încerc să urc neîncrezător treptele. Măi, să-mi bag picioarele, o fi așa de simplu? Oare clădirea asta e din România. Instituția asta nu-i de pe la noi, de la români? Ăștia nu simt, nu respiră, nu trăiesc românește, ca restul fraierilor care nu au emigrat?

Ajung la etajul unu. Arunc o privire pe prima ușă pe care o văd. Camera 110. Ah, e de bine. Și parcă începusem să mă mai liniștesc. 110 camere într-o clădire cu două etaje. Da, mă aflu în România. Mulți oameni, așa, asta-i România. O instituție publică de la noi trebuie să aibă multe birouri și cât mai mulți frecători de mentă, care duhnesc a mentă de la o poștă.

Și dumirindu-mă în legătură cu apartenența acelei instituții ajung la camera 107. Începusem să tremur din nou. Să vezi acum, măiculiță, ce mă iau ăștia la pulă. Să vezi acum câte acte îmi cer, cereri peste cereri. Mă gândeam că ar fi trebuit să-mi iau de acasă și certificatul de naștere, certificatul de deces al tatălui meu, eventual și carnetul de sănătate al câinelui. Mă gândeam ca omul grijuliu care se duce la o instituție de stat, dacă o să mi le ceară? În fine, vedem…

Bat ca nesimțitul în ușă și intru fără să mai ascult invitații tandre venite din lăuntru. La un birou, un mare gras cu fața îngropată într-un monitor CRT. Nu știu sigur dacă se masturba, că sub biroul lui nu aveam vedere, dar știu că omul și-a extras fața butucănoasă din monitor și s-a uitat flegmatic la mine. Am crezut că mă cac pe mine de frică. Gata, ziceam, am pus-o. Începe distracția.

Ce doriți, mă întreabă ”piedone” din priviri aruncate peste niște ochelari care semănau cu niște ochelari de sudură? Știți, zic, am venit să-mi ridic cardul de sănătate. Întind copia de buletin, hârtie care îmi este aproape smulsă din mână.

Cotrobăie omul acela ciudat prin calculator. Tăcea întruna. Nici un sunet, nimic. Eu mă uitam pe pereți ca prostul. Și pe geam. Și m-am uitat și la niște rafturi înalte care semănau cu niște arhive. Da, știu, mă gândeam, acum îmi caută de vină. Știu, imediat o să deschidă gura și-o să zbiere la mine și-o să-mi spună să vin după card la Sfântu’ Așteaptă. Și-o să mă trimită și la alte camere, și-o să mă pună să scriu cereri, și-o să-mi ceară buletinul să vadă dacă am votat, și-o să-mi spună să revin și cu pașaportul câinelui…

Stupoare, din nou. Pe mine. Se ridică omul (nu avea șlițul desfăcut, deci când am intrat nu se masturba, deci o să pot să iau copia de buletin fără să-mi fie greață), se duce la un raft, se înalță pe vârfuri, apleacă o cutie cu plicuri, caută ceva anume, scoate un plic și-l pune pe birou. Ia un dosar, scrie ceva într-o rubrică, îmi întinde pixul lui și-mi spune să semnez într-o pătrățică. Semnez, tremurând, ca primarii. Gata, poftiți plicul cu cardul de sănătate, spune nea omu’. Atât, zic nedumerit? Da, zice grasul.

O tai pe ușă afară, închid ușa, mă uit la plic. Da, acolo apărea numele meu, era, deci, cardul meu. Pe bune, îmi zic?! Atât de simplu se lucrează la CNAS? Nu trebuie să completez cereri, să dau explicații, s-o aduc pe mama să confirme că sunt chiar eu, să aduc carnetul de sănătate al câinelui și al tuturor pisicilor pe care le-am avut vreodată? Serios. Stăteam ca tâmpitul pe hol, cu plicul în mână și priveam în gol. Parcă nu eram în România. Măi să fie! Sa întors lumea cu curul în sus?

Mă trezesc din marea uimire și îmi zic că ar fi mai bine s-o tai cât mai repede, că dacă omulețul acela mare și amabil și rapid o greșit undeva, cu ceva, să nu mă mai găsească acolo. Și țâșnesc pe ușă afară, spunându-i la nea portarul ”sănătate, domnule”. Și mergeam pe stradă și mă tot gândeam la ce greșeli o fi putut să facă omul de la camera 107 din sediul CNAS de la Deva. Nu cereri, nu nimic, nici măcar nu mi-a cerut buletinul să se asigure că xeroxul pe care l-am prezentat e conform cu originalul. În fine, mai dă-i dracului de funcționari. Foarte bine, așa trebuie, să fie simplu, nu complicat. Și chiar dacă nu-mi vine nici acum să cred, chiar a fost simplu. Extrem de simplu. Și numa’ zic, ca să știți și voi, că poate vreți și voi card de sănătate în portofel. Hai pa.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.