Cretin fără scrupule, mi-ai ucis maidaneza, îți doresc să mori în chinuri

Avea doi prieteni. Unul, probabil, era iubitul și celălalt amantul. Era albă, dar mai mult gălbuie. Praful și mizeria străzii își pusese amprenta pe blana ei. Avea ochi care te pot ucide, care te pot cuceri din prima, care te fac să-i visezi, care te doresc atunci când sunt prieteni cu tine, care te îmbie cumva să-i privești mereu și mereu. A devenit Maidaneza, maidaneza vieții mele. Numai că prietenia noastră a fost scurtă. Am reușit, însă, s-o trimit la ceruri fără să sufere prea mult. Era o zăpăcită frumoasă. Așa o s-o țin minte. Maidaneza mea zăpăcită. A închis ochii lăsând să i se vadă lacrimile. Și pe-ale mele le-am lăsat să curgă. Fără să mă jenez, fără să-mi ascund fața. Pentru că, da, și băieții plâng câteodată.

Sunt împăcat, totuși, că am făcut tot ce se putea face. Am încercat, cumva, s-o salvez. N-am putut s-o las în agonie, în bătaia roților nebune de pe caldarâmul care uneori i-a fost pat și pericol în același timp.

Povestea e scurtă și foarte tristă. Conduceam o mașină pe drumul european ce vine de la Petroșani. În drept cu localitatea ce prevestește localitatea Bănița o cățea maidaneză zvâcnea pe marginea drumului. Se rostogolea. Scheuna. Urla.  Probabil că își urla moartea, în limba ei. Probabil că întreba universul, de ce eu?! Încerca, cu ultimele puteri, să-și oblojească rănile.

Am văzut tabloul și m-am îngrozit. Am văzut cumva românul murdar și jegos, căcatul de om numit latrină. Parcă și vedeam o mașină care lovește fără milă, fără scrupule, un biet animal, flămând, hoinar, alungat mai mereu, însetat, dornic să trăiască și el, cumva, pe lângă oameni, cu drag de ei, cu drag de a oferi ceva în schimbul unui codru de pâine. Am văzut cumva moartea. O moarte oferită de om unui patruped care i-ar fi putut deveni poate cel mai bun prieten. Am văzut șoc. Am văzut groază. Am văzut iadul și am văzut mașini gonind cu disperare și mai ales cu multă nepăsare.

Și nu. Nu a trecut pe acolo unul care se oprește să hrănească un câine hămesit sau însetat, a trecut pe acolo un cretin cu fițe, cu ciucuri, cu aere de tâmpit ordinar, un scrântit care crede că planeta asta îi aparține, un dobitoc mai dobitoc decât toate dobitoacele, un scârbos care emite mirosuri nedescoperite încă nici măcar de ciobănescul meu german, un vierme care nu are utilitate la nimic, un diverse care are rol doar de diverse în viața lui, un asociat al muștelor și țânțarilor, un tâmpinoid salvat de la ghena de gunoi, un inept abrutizat și nefericit în copilăria lui. Pe scurt, a trecut pe acolo, un ucigaș de stradă, un mercenar care doarme foarte bine noaptea, mai ales când ucide. Un ucigaș care crede că menirea lui e să schilodească ființe lipsite de apărare, ființe care nu se ridică la standardul lui de vomitat acceptat de societate NUMAI pentru că are bani.

Deci, a trecut pe acolo un cretin care a lovit-o pe Maidaneza mea în plin, în spate și din spate, ca un mișel. Se zvârcolea. Am oprit mașina și m-am apropiat de ea. Mă privea fără ură. O durea. Știam. Partenerii ei de viață lătrau și se aruncau din când în când în stradă, încercând parcă să-i dea o mână de ajutor. Am mângâiat-o pe Maidaneza (așa vroiam s-o numesc) și am decis să o iau cu mine. Să-i acord o șansă. În momentul acela speram să nu fie nimic grav. Îmi doream să fac tot ce se putea face. Eram decis să-i găsesc chiar și stăpân (și în drum spre Spitalul Veterinar Andivet din Deva chiar i-am găsit).

Am sunat la doctori veterinari. La toți pe care îi știam. Am plecat glonț spre Deva, la clinica Andivet, pe care o și recomand. Ajuns la spital opresc și Maidaneza mea cade de pe bancheta din spate. Încerc s-o scot de acolo și pentru că i-am atins zona cu leziuni ridică puțin capul și cu ultimele ei puteri mă mușcă de deget. Ce am avut atunci în cap? Vreau degetul, dar mă piș pe el dacă cățeaua asta scapă cu bine, mi-am zis. M-a rănit, dar nu m-am supărat. Avea tot dreptul să riposteze. Se apăra, sărmana. Cumva. Nu știa că o să moară. Că aia va fi ultima ei mușcătură.

Acum e moartă. De multe ore. Că avea rupt tot în ea. Aproape. Și scriu acest articol cumva. Mai vine o lacrimă, mai vine un gând, o imagine.

Acum am și-o Maidaneza, pe care am ucis-o chiar eu, că eu mi-am dat acordul ca ea să fie eutanasiată, după ce un cretin/cretină a decis că viața e importantă doar când ai mașină și poți să ucizi ce vrei tu când vrei tu.

Mi-a spus doctorul, o să se chinuie. Și eu am spus nu vreau să se chinuie mai mult de atât. Are coloana ruptă, suprapusă chiar. Nu vreau așa ceva. Am încercat. Am luat-o din gașca ei, partenerii ei de viață se agitau, acolo în stradă, puteau fi oricând loviți. Ea a fost sacrificiul grupului lor. Ceilalți vor suferi. Sunt convins. Avea coloana ruptă în două, o să moară în chinuri.

M-am uitat în ochii ei. Plângea. I-am mulțumit că m-a mușcat și i-am spus că sunt bine și c-o înțeleg. Draga mea maidaneză, Maidaneza mea, îmi pare rău, am încercat, să nu mă uiți. O să ne rîntâlnim cândva din nou. Și o să vin cu Cezar al meu. Și-o să te faci prietenă și cu el.

Vă iubesc pe toți, maidanezi sărmani, câini fără castron lucios, câini fără mâncare aleasă, fără mingi după care să alergați. Dar mai ales pe tine, Maidaneza mea. De acum încolo visele mele vor fi dependente de ochii și privirea ta, îți voi purta chipul și durerea peste tot. Te voi pomeni și te voi apăra mereu. Pe prietenii tăi o să-i caut și-o să le spun că n-ai murit, că de fapt ești la cei care vroiau să te ia la ei acasă și că ești bine și sănătoasă. Deocamdată îți spun adio.

Și acum mesaj subtil pentru cretinii cu permis de conducere.

Nu mai ucideți animale. Dacă aveți chef de ucis, nu ezitați să vă ucideți spermatozoizii, dați cu ei în garduri și de pereții băii voastre spurcate, nu vă mai băgați scârnăviile în tot ce nu vă aparține, în alte ființe, rămâneți cu ele în găurile spurcate ale nevestelor voastre. Viața nu vă aparține și sunteți în viață pentru că nu reprezentați decât niște cifre pe harta lumii. Șoselele nu-s abatoare făcute special pentru voi. Și dacă nu vă place că au ieșit câinii în stradă, gândiți-vă că ei sunt acolo datorită și vouă. Și încă ceva, scârnăvii hidoase ce sunteți, în stradă viața unui maidanez nu-i deloc roz, dacă nu înțelegeți ce spun e pentru că nu aveți creier, ci balegă.

Adio, Maidaneza mea dragă.