7 mart. 2017
  |   1 Comentariu

Femeia care se luptă cu moartea

Sunt atâtea suflete care dispar chiar sub ochii noștri, în timp ce noi trecem nepăsători și ne îndreptăm spre același final, neființa trupului. De fapt, în fiecare zi mor mai multe suflete decât își doresc unii oameni să salveze. Nu ne pasă de moartea ființelor vii decât atunci când acestea sunt parte din trupul nostru sau sânge din sângele nostru. Uneori, însă, nu ne pasă decât de noi. Asta înseamnă mai mult decât un soi de egoism sarcastic.

Ea, femeia aceea care trece des pe strada mea, cu ochii înecați, scufundați în lacrimi a căror corespondență cu trăirile din sufletul ei doar ea le știe, pară să întruchipeze Moartea care se luptă cu acea Moarte de care fug toți.

Are mâinile tremurânde, uscate de frig și de lupta pe care o duce cu sufletele a câtorva zeci de ființe. Pe acele vietăți unii le numesc pur și simplu animale, dobitoace care nu gândesc, care nu au conștiință și care nu merită să trăiască pe pământ până la momentul morții bune, care, în gândirea unora, nu au dreptul la o moarte bună.

Am văzut și eu în ce chinuri mor unele animale, schingiuite, maltratate și condamnate de călăii vieții lor, oamenii, cei din urmă considerând că atunci când poți da viață ai dreptul să o și iei înapoi, la un moment dat.

Am văzut câini jupuiți de vii, animale domestice tăiate cu o cruzime care îți dă scârbă și cel mai amar gust, oameni care își maltratează animalul din bătătură crezând că ăla este limbajul cu care se poate face înțeles.

Femeia de pe strada mea, care trece pe acolo zilnic, neobosită, din ce în ce mai îndârjită, are în grija ei, într-un loc ascuns, uitat de lume, aproximativ 50 de câini care au avut șansa și neșansa în același timp să se nască în stradă, în tomberoane, în frig și printre oamenii care îi urăsc și-i vor morți cu orice preț. Vorbesc de câinii considerați vagabonzi.

Acele animale, care trăiesc în umbra extraordinarei femei de care vorbesc, unele mai frumoase, altele mai urâte, unele mai slabe, mai plăpânde, altele mai zdravene, își trăiesc viața, de fapt, reușesc să-și păstreze sufletul în corpul chinuit de condițiile vitrege de pe planeta oamenilor. Femeia, căci ăsta este numele pe care eu l-am ales pentru mama adoptivă a acelor câini norocoși, pare să nu obosească niciodată. Merge la muncă, dar nu uită de animăluțele din locul știut numai de ea. Are grijă de casă, de familie, dar nu obosește să gătească ceva sau să-i îndemne pe unii să doneze și ei un codru de pâine pentru copiii ei adoptivi.

Femeia asta cred că este acel Dumnezeu pe care îl tot căutăm printre nori. Unii organizează războaie, bătăi cu premii și medalii, genociduri și măceluri rasiale. Femeia de pe strada mea organizează, mereu și mereu, neobosind, mese și partide de dăruit dragoste pentru animalele ei – câinii smulși din mâna autorităților, de fapt, Femeia, se luptă cu moartea, cu bolile, cu nepăsarea celor din jur, cu ura și pornirile animalice ale oamenilor care cred că un animal nu are dreptul la viață așa cum are un biped numit Om.

O iubesc pe femeia asta, o respect și o stimez ca pe o super-mamă, ca pe o super-femeie care nu dorește să facă bine pentru lauri sau laude deșarte, ci pentru că a considerat, la un moment dat, că viața merită mult mai mult respect decât reușim noi să-i acordăm.

Această femeie a devenit modelul meu, femeia specială din viața mea, mama perfectă și unicat. Am fost o singură dată la locul în care 50 de câini stau cuminți și își așteaptă mama adoptivă. Am văzut atunci bucurie, fericire, durere, sentimente și simțiri pe care nu credeam că le mai poate avea cineva. Am  simțit atunci că am pătruns într-o lume pe care Dumnezeu nu vrea s-o arate oricui.

Femeie dragă, te iubesc, te ador și sper să rămâi eroina din viața mea. O să le povestesc și copiilor mei despre tine. Rămâi așa cum ești. Sper să-ți moară cât mai puțini copii în brațe, pentru că știu ce înseamnă să te uiți la un copil, fie el chiar și în formă de câine, și să simți că în trupul vlăguit pe care îl cuprinzi cu brațele strânse nu mai există viață. Mamele sunt mame, dar mamele adoptive devin uneori super mame.

Un răspuns la Femeia care se luptă cu moartea

  • Roxana spune:

    Frumos elogiu adus FEMEII, care, la drept vorbind, este întâiul Dumnezeu pe care îl cunoaște orice ființă.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.