24 dec. 2018
  |   Nu sunt Comentarii

Femeile sunt mai puternice, bărbații au doar scuze, presupuneri și impresii

În urmă cu aproximativ o lună de zile am decis să mă supun unui experiment. M-am gândit la o experiență cât mai dură, care să mă facă și mai atipic decât sunt, care să nu-mi ofere șanse de evadare decât după ce trăiesc și simt din plin consecințele, indiferent care ar fi acelea. O experiență care să mă ajute să demonstrez, practic, teoria că femeile sunt mai puternice decât bărbații, în timp ce bărbații plâng pe umerii femeilor având impresii de masculi deștepți și rezistenți indiferent de ocazie. Și ce-am făcut prima dată? Mi-am despărțit creierul de restul corpului, de tot ce mă înconjoară.

Adică, m-am îmbătat criță. Adică, rău. De nu mai judecam cu mine, ci cu hazardul. Ca alții, care cred că făcând asta îi face cu adevărat bărbați. Și-a trecut o zi. O seară. O noapte. Dimineață nu mai știam dacă e zi, noapte, seară sau prima oră a unei dimineți. M-am introdus, astfel, în prima fază de confuzie. Dar eu voiam o confuzie totală.

Așa că am continuat. M-am trezit și am băut din nou. Imediat. La primele ore. Mult, până la a doua fază de confuzie. La ora 19 mă culcam, beat mort. De mâncat, habar n-am. Că nu prea mai eram în stare. Când mă trezeam, adică pe la ore târzii în noapte, primul lucru de care mă apucam era sticla sau paharul, depindea de cât de dornic eram să mă rătăcesc printre propriile gânduri. Și tot așa. Mâncam ceva. Dar mai mult turnam alcool în mine. Într-o disperare ciudată.

Și tot așa. Și tot așa. La un moment dat nu mai știam dacă sunt eu sau ce-i care mă priveau cu milă și disperare. Ce-i care mă iubesc erau mai disperați ca mine. Am început să cred că asta trebuie să fac în tot restul vieții mele. Aparatul meu de fotografiat îmi părea un cretin care se uita la mine cu dispreț și cu chef de scandal. Telefonul devenise dușmanul meu de moarte. Cezar, ciobănescul meu, prietenul meu cel mai bun, eroul meu, se uita la mine cu o față parcă schimonosită. În capul meu erau tot felul de voci. Tot felul de indivizi care, parcă, se certau întruna.

Mă spălam în grabă. Vânzătoarele de la abeceu îmi păreau cel puțin scârboase. Am început să-mi cumpăr saci de gunoi de dimensiuni din ce în ce mai mari. Căram, la greu, sticle goale, din care eu sorbeam zeci de litri de alcool. Nu mai judecam limpede. Făceam sex cu capul în nori. Activitățile pe care trebuia să le fac zilnic scădeau în calitate. Aveam ochii mereu roșii și eram din ce în ce mai obosit. În jurul meu se adunau, aruncate la întâmplare, chiștoace, pahare, farfurii murdare, sticle goale, obiecte care îmi stăteau în cale și pe care le loveam în dușmănie cu piciorul sau cu pumnul strâns care parcă aștepta necontenit să lovească ceva, orice.

Evitam lumea de calitate din viața mea. Găseam, parcă, satisfacție doar în compania celor care erau ca mine, care nu aveau nimic de comentat împotriva mea. Noua mea tabără se oferea să-mi ofere alcool, mult alcool, cât mai mult alcool. Începusem să cred că viața nu exista fără alcool, fără cei care își doreau alcool la fel de mult ca și mine.

Pe mama o expediam repede. Iubita devenise un fel de saltimbanc care zbiera mereu la mine pe motiv că nu-i țineam corect funia sau trapezul fix atunci când trebuia să sară în gol. Țigările deveniseră cuie tăioase care îmi puneau pe pauză puținele ore de somn și pe care le înfigeam în mine cu o plăcere pentru care m-ar fi invidiat chiar și cel mai mare sadomasochist sau călău antic din toate timpurile. Cărțile, scrisul, fotografia, îmi păreau activități hilare, demne de râsul tuturor curcilor.

Nu mai eram eu. M-am împins până la faza în care nu mai știam dacă m-am trezit din alcool sau din somn.  Pentru mine noțiunea timpului era doar pentru că era, logica devenise o glumă proastă. În capul meu era haos total, corpul făcea ce voia el. Tremuratul mâinilor pe aparatul foto îmi părea, nu o glumă, ci un anormal al dracului de normal, chiar mă distram, în secret, pe seama celor care tremură din diverse deficiențe locomotorii. Îmi spuneam, eu sau cine dracului era în capul meu, în sângele meu, că așa trebuie. Că așa a fost să fie, că mi-am scris albumul fotografic și că trebuie să-mi accept destinul (eu nu cred în chestii de genul că așa e scris în stele).

Persoanele care mă iubesc au continuat tot timpul să-mi explice că ceea ce făceam era o greșeală gravă. Eu le ceream doar să mă înțeleagă. Ce dracului puteau să înțeleagă? Ce, pe cine? Pe un cretin care își ucidea fiecare celulă din corp, creierul, amintirile, viitorul, trecutul, prezentul? Aveam impresia că eu sunt singurul domn Corect, în timp ce ceilalți erau personaje malefice care îmi doreau doar răul și care erau dispuse să se lupte cu un balaur care se instalase în mine și pe care eu nu reușeam să-l văd nicicum.

Nu înțelegeam de ce trebuia să dau mereu socoteală pentru ceea ce făceam. În capul meu era o altă matematică. Toată lumea îmi părea vinovată pentru tot ceea ce mi se întâmpla. Câinele care mă iubește ca un disperat devenise o povară. Consideram că nu mai aveam randament pentru că Universul decisese brusc să mi se împotrivească. Și asta a durat aproximativ 2 săptămâni. Două săptămâni în care m-am luptat secundă de secundă cu mine.

Apoi a apărut momentul în care am decis să pun punct experimentului. Primele zile mi-a fost greu, deoarece chiar m-am supus limitelor maxime. Încet, încet, odată cu trecerea fiecărui minut, dispăreau tremuratul, indivizii care se certau mereu în capul meu despărțit de corp. Cei care îmi susțineau cauza deveneau monștrii. Tabăra de rezistență, adică cei care mă iubesc, devenea aliata mea. Au început să dispară sticlele, cioburile și așternuturile care în urmă cu câteva zile îmi păreau îmbietoare, dumnezeiești. Garderoba mea era alta. Nu-mi mai era teamă să mă privesc în oglindă. Ochii și gândurile se limpezeau.

Noțiunea timpului era noua mea invenție. Diminețile erau dimineți faine chiar dacă erau alarmante. Ploaia redevenise din nou prietena mea. Sexul redevenise din nou iubire. Tabăra de altă dată începuse să mă privească ca pe un trădător. Nu-mi păsa. Mă simțeam bine. Mă redescopeream. Simțeam că redevin Eu.

Am revenit. Dar, bun, o să spui, vorbeai despre femeie. Despre femeia care se presupune că e mai puternică decât bărbatul! Da, despre asta voiam să vorbesc. Asta am vrut să experimentez. Asta am și făcut.

În tot acel timp de rătăcire eu ce făceam? Mă distrugeam. Mă dădeam bărbat. Mă împingeam spre o poziție de zeu care duce tot greul din lume. Dar hai să vedem ce a văzut și ce a făcut femeia din viața mea în tot acel timp.

Ea mergea la muncă. Eu turnam alcool în mine. Vorbea cu mine folosind vorbe frumoase, încurajatoare. Eu turnam alcool în mine și tunam și fulgeram. Ea dormea în pat cu mine sau făcea sex în timp ce eu duhneam a alcool. Ea făcea de mâncare în timp ce eu duhneam a alcool și refuzam să mănânc ”mizeriile” făcute de femeia care mă iubea. Ea îmi arăta drumul corect, eu plecam pe cărări care mă rătăceau mereu și mereu.

Pe de altă parte. Femeia naște, tu doar dai din cur și îți lași sperma să curgă în ea sperând că o să apară acea progenitură, în general băiat, care o să te mângâie pe creștet la bătrânețe și te va face demn de a fi candidatul perfect la titlul de ”cel mai tare bărbat din comunitatea celor mai puternici bărbați” . Tu mergi la lucru, apoi vii acasă, te apuci de pus un gard, de cărat o roabă de nisip sau, eventual, atenție, de schimbat un robinet, după care te culci două ore, că doar ești obosit, înainte să stai în fotoliu și să te uiți la televizor, înjurând pe politicieni și turnând, eventual, în tine niște alcool.

Ea, în tot acest timp, ce-a făcut? A fost la muncă, a avut grijă (da, a avut grijă, că dacă nu mai vine, tu ce dracului faci?) să vină de la muncă, a luat copiii (că tu ești prea obosit), a comunicat toată ziua cu copiii și cu mama, tata, socrii. Și-a suportat șefii. S-a gândit că trebuie să cumpere mezeluri fructe și alte cele pentru pachetul consistent al bărbatului, s-a organizat pentru o oră la coafor și alta la unghii, s-a epilat ca să arate faină pentru ziua aia neștiută dar unică în care tu, bărbatul puternic, desigur, o fuți ca un mascul care se crede cel mai mare și mai tare din parcarea închiriată tot de ea, organizează serbările de la grădiniță, gătește, îți pune în farfurie, pentru că tu, deși te crezi puternic și deștept în toate, nu te pricepi să pui o oală pe aragaz și să apeși pe un buton.

După ce naște îi spui mulțumesc (doar atât poți?). Dar, mai apoi, uiți să-i duci o floare sau să-i mai spui, din când în când, că o iubești. Tu fumezi, ea nu fumează, oare știi ce simte ea când te sărută și îți spune ”dragul meu”? Tu torni alcool în tine ca un disperat, oare tu știi ce simte ea când vede lângă ea un cretin care duhnește a alcool, a țigări, care crede că doar el are dreptate? Oare tu înțelegi ce înseamnă ca femeia ta să plece dimineața la servici, coafată (pentru tine a făcut-o), aranjată și pregătită să se întâlnească cu colegi manierați, îngrijiți, zâmbitori, curtenitori, în timp ce trupul, creierul și gura ta duhnesc a borhot?

Face totul. Doarme resemnată, dornică de un bărbat. Învață să gătească pentru ca tu să nu zici că nu-i gospodină. Dacă tu n-ai slujbă își ia ea două, ca să nu simți că trăiești ca un sărac. Îți face un copil, doi, trei. Adică naște. Oare, tu, masculule, care te dai cel mai puternic, înțelegi cu adevărat ce înseamnă să naști, mai ales atunci când femeia, cândva iubita ta, gândindu-se la copil, alege s-o facă natural? Un copil, doi, trei… Și tot tu ești cel mai puternic? Tot tu ai o problemă cu faptul că nu mai are vagin de virgină? Tu ești cel mai puternic, dar tu te vaieți ca un copil prost atunci când te-ai zgâriat cu cuțitul pe care, puternicule, care ești, tot tu trebuia să-l ascuți?

Ea învață să manipuleze toate sculele tale de rahat din casă, cu calm și cu răbdare. Tu înșurubezi o piuliță, cu patentul, înjurând de toți sfinții, iar dacă îți curge o picătură de sânge (dacă nu cumva e alcool) dai fuga la urgență și suni și pe directorul spitalului invocând Legea Marțială. Iar dacă ea îți folosește scula cu mai mult succes îi spui că a fost noroc. Ce-i aia ”noroc”, tâmpitule?

O fuți o dată pe lună și o dată în gând, invocând motive precum oboseala, surmenajul și treburile care sunt mai importante decât fututul care la tine ține… Serios? Bine, dacă îți spune că vrea un vibrator pe motiv că ea nu reușește să fie satisfăcută în cele 3 minute în care tu, ca un bărbat puternic, te termini în drum spre vaginul ei, cu tot cu preludiu, te superi, așa-i? De ce? Pentru că tu ești cel puternic, cel mai puternic?

În fine. Am început cu povestea mea, care este cât se poate de reală, pentru a te face să înțelegi, indiferent dacă ești bărbat sau femeie, ce înseamnă lupta dintre bărbat și femeie pe plan local. Global? Dezastru!

Am întâlnit bărbați care stau flămânzi și câte două zile pentru că nu vor, chipurile, să se înjosească. Adică femeia, pentru ei, e o josnică, ei sunt mnezăii acestui pământ. Dacă femeia îți pune să mănânci e josnică. Serios? Dar am întâlnit și femei care tind să creadă că bărbații lor sunt mnezăul, pe care l-au prins de picior și pe care trebuie să-l lase să le fută în timp ce ele au minimul și unicul drept de a se uita în timpul ăla la telenovela preferată, cu o pungă mare de semințe pestrițe în față. Eu am făcut un experiment. Pe mine. Am scăpat cu bine. Scopul? Am vrut să văd dacă sunt mai puternic decât o femeie. Nu sunt. Am vrut să văd dacă femeia este mai puternică decât bărbatul, este.

Bărbate, nu te mai da puternic. Fii ceea ce ești și femeia o să te iubească pentru ceea ce ești. Femeie, bravo ție și mă înclin pentru ceea ce ești. Dar nu ți-o lua în cap.

Concluzia mea, bărbații sunt mai slabi decât femeile, chiar dacă au mușchi sau alură impunătoare. Bărbații presupun prea des că femeile sunt de neînțeles. Femeile sunt de neînțeles pentru că sunt femei, iar bărbații nu pot să le înțeleagă pe femei pentru că nu sunt femei. Ups!

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.