18 Iun 2015
  |   1 Comentariu

În ciuda aparenței de om visător, sunt de un realism feroce

Am vrut de mai mult timp să stau la taclale cu femeia, scriitoarea, bloggeriţa, iubitoarea şi românca Antonia Bogdana Bălan. Dorinţa asta am simţit-o încă de când am cunoscut-o la Straja, în cadrul unei gale de premiere SuperBlog. Această doamnă îmi părea o femeie misterioasă, pe care nu am ştiut atunci unde s-o plasez, ca timp şi spaţiu. Pe-atunci o ştiam de bloggeriţă, apoi am aflat că este şi o scriitoare de romane de dragoste.

În urmă cu câteva zile a fost ziua ei de naştere şi peste 300 de persoane din online i-au spus la multi ani Antoniei. Cu această ocazie, pe blogul ei scria: “…sunt în căutarea mea, adunând lecţie după lecţie pentru a crea femeia care mă defineşte din toate punctele de vedere. În mare parte ştiu cine este ea, mi-au mai rămas unele detalii de punctat. Ştiu şi că viaţa te poate schimba într-o fracţiune de secundă, după cum ştiu că tot astfel poţi pierde oamenii dragi. Că un om vine cu iubirea lui şi tot la fel şi pleacă.”

Antonia BalanEa crede că a doua ei natură este tristeţea şi romantismul. Are prieteni mulţi dar totuşi se simte singură mereu. Are un mare regret, îl poartă mereu în suflet şi îl mai scoate din când în când la lumină pentru a-l şterge de praf: o preţuire nedesăvârşită pentru răposaţii săi părinţi. Eu cred că regretele nu fac decât să ne îngreuneze viaţa, să ne priveze de momentul cel mai important al unei vieţi de om: ACUM!

În decembrie 2013 apărea prima ei carte de dragoste, “Te iubesc, Filip!”, apoi a urmat „Dana, dragostea mea”. Pregăteşte deja a treia carte. Îşi doreşte să pună piciorul în oraşul Taj-Mahal, îşi face timp din când în când şi de pisicile ei, nu este o scriitoare leneşă şi îi repugnă prostia, nu este adepta dragostei cu forţa, iubeşte cântăreaţa Angela Similea, nu-şi doreşte celebritatea dar nici nu fuge de ea.

Am vrut să realizez un interviu prin care Antonia Bogdana Bălan să se dezvăluie pe sine ca şi om, româncă, femeie de secol 21, cetăţean al acestei ţări, dar şi ca o scriitoare care încă mai are puterea să iubească şi să ofere dragoste, să reziste, să descopere, în condiţiile în care România a devenit un teatru pe scena căruia nu mai prea joacă decât prostia, hoţia, furtul, minciuna, manipularea şi incultura. Dar mai bine s-o lăsăm pe ea să vorbească.

Traian Uries: Când ai descoperit pentru prima dată sentimentul de care vorbeşti atât de mult în scrierile tale, iubirea? Mai exista restul lumii pentru tine? Poţi descrie pe scurt trăirile care te dominau în acea vreme?

Antonia Bogdana Bălan: Iubirea… am descoperit iubirea încă de când m-am născut, am simţit-o intens venind dinspre bunica mea maternă, un om minunat, o sfântă pentru mine. Apoi de la mama şi, pentru o scurtă perioadă de timp, de la tatăl meu. Dacă este să ne raportăm la cea dintre un bărbat şi o femeie, am iubit de prea puţine ori la viaţa mea, dar definitiv. Fiecare om care a reprezentat ceva pentru mine are locul lui în inima şi memoria mea, cu mulţumirile de rigoare. Dacă sunt femeia de astăzi, aceasta se datorează unui cumul de iubiri, pe lângă educaţia primită sau mediul în care am trăit. Adolescenţa a fost anotimpul primei mele iubiri, nu am să uit niciodată omul pe care l-am iubit atunci. Da, exista restul lumii pentru mine, fiindcă, în ciuda aparenţei de om visător, sunt de un realism feroce. Am să detaliez la o altă întrebare la care am tras cu ochiul ceea ce vreau să spun aici. Trăirile de atunci? Carpe Diem! Vei afla de ce!

TU: Cum poţi face un om să te iubească? Îi ocupi cu forţa gândurile?

ABB: Dragoste cu sila… nu mi-am propus niciodată. Nu, nu pot ocupa gândurile cuiva, dar ştiu cu siguranţă ce înseamnă să mi le ocupe mie omul iubit. Detest persoanele care nu acceptă să piardă dragostea cuiva, care îl ţin cu forţa pe celălalt în virtutea unui act, relaţii, descendenţi, proprietăţi, a unui trecut împreună, şantaj emoţional ş.a.m.d. Nu mi-am propus niciodată să fac pe cineva să mă iubească, fiindcă iubirea nu este un act planificat! Este un sentiment complex pe care îl descoperi încetul cu încetul şi îl consolidezi la fel, împreună şi separat cu şi de omul iubit. Dacă partenerul meu nu m-ar mai iubi într-o bună zi, aş ridica fruntea, l-aş elibera şi m-aş bucura să-şi găsească împlinirea alături de altcineva, poate mai potrivit, poate mai dedicat lui.

TU: Cum preferi: vagabond, iubitor şi sărac sau bătut în cap, cu capul în nori şi plin de bani? Da’ de ce?

ABB: Trebuie să recunosc că prostia (nu nivelul de inteligenţă scăzut, ci erorile repetate în alegeri) îmi repugnă. Astfel că înclin spre primul. Banii îi fac şi singură.

TU: Cu ce personaj din lumea mondenă te identifici şi de ce?

ABB: Nu sunt la curent cu lumea mondenă (deşi o perioadă am lucrat la revistă de gen), am eliminat TV-ul de ceva timp din viaţa mea. Mă identific cu mine şi încerc să scot o versiune proprie cât mai bună până voi părăsi spaţiul fizic. Îţi pot spune că o iubesc pe doamna Angela Similea cu tot ceea ce reprezintă, muzica sa rămâne pansamentul sufletului meu. Dar ea nu face parte din lumea mondenă (zâmbeşte).

TU: Lumea a aflat deja că Antonia Bogdana Bălan este o scriitoare talentată. Ţi-ai descoperit vreodată limitele în materie de scris?

ABB: Bună întrebare, însă eu, ca om, nu mi-am pus niciodată limite decât pe acelea de bun-simţ. Aş putea scrie, probabil, orice, dar aleg să rămân în rezonanţă cu dragostea şi tot ceea ce reprezintă ea pentru mine.

Antonia Bogdana BalanTU: Cum o să fie Antonia când va fi MARE?

ABB: Nu s-a hotărât! Încă visează la multe, de la romane la a fi bunică, de la călătorii în jurul lumii la lumi transpuse în scrieri, de la extratereştri la banalii cai verzi pe pereţi. Mi-ar plăcea să mă fac psiholog criminalist în România, dar să şi spăl vase în Germania (pentru a vedea cum este o altă cultură, viaţă, supravieţuire) ori să râd cu gura până la urechi interpretând un rol de amator într-o comedie în Anglia. Antonia din copilăria mea şi-a îndeplinit multe visuri, aproape toate. De la familia pe care nu a avut-o până la a publica romane de dragoste, de la căsuţa ei cochetă cu zâmbet de copii la maşinuţa cu care merge până la serviciu. De la îmbrăcămintea şi încălţămintea pe care mama i le cumpăra mult prea rar, iar acum şi le permite oricând, la libertatea maximă oferită de cel de alături, pe care cu greu o avea când era mică. Antonia, când va fi mare, o să ştie cum e să fii sărac lipit sau bolnav abandonat de societate, dar şi cum e atunci când nu ai lipsuri financiare. Însă întotdeauna va fi adaptabilă şi niciodată nu îşi va pierde calitatea de OM. Cu siguranţă va face multe lucruri gratuite, voluntare, pentru a fi alături de semenii ei.

TU: România este praf şi pulbere, învăţământ, cultură, politică, economie, sistem judiciar, inteligenţă, mândrie naţională, pe toate planurile. Pe alocuri mai găsim câte ceva ce să zicem că ar părea normal. Îţi mai găseşti locul şi calea în contemporanul acesta vulgar, hulpav şi grotesc, anormal şi normal în acelaşi timp? Sau te simţi rătăcită, căutând sprijin şi exersând idealul în speranţa că oamenii te vor urma?

ABB: Încă de la vârsta de 19 ani mi-am dorit să părăsesc ţara cu care nu mai rezonez aşa cum aş vrea. Dar faptul că încă mă aflu aici nu se datorează unei neputinţe de a pleca, ci unei speranţe că încă mai sunt oameni, domenii, drumuri ce aşteaptă să fie descoperite şi deschise. Omul sfinţeşte locul, nu România ar trebui schimbată ca destinaţie a vieţii, ci noi, oamenii. Exemplul bun de civilizaţie este considerat, deseori, anormal aici, fiindcă exemplul rău este primul şi cel mai repede însuşit. Ne comportăm ca nişte copii, de multe ori, aşteptând să facă altcineva ceva pentru noi înşine, fie că este Dumnezeu, guvernul, autorităţile, vecinii, marţienii sau călătorii intergalactici. Trezirea, naţiune! Voinţa, forţa, puterea de schimbare rezidă doar în noi. Ne costă ceva să îi atragem atenţia celui care se comportă în afara normelor de comuniune civilizată şi de bun-simţ prin puterea exemplului? O, da, ne poate costa viaţa uneori, în cazuri tragice. Ne va costa oricum, trăind bolnav în neconcordanţă cu sistemul intern de valori. Personal, mai am foarte puţin până ating maximul pragului de suportabilitate. În acel moment, nu mă voi mai uita în urmă.

TU: Uneori anonimatul îţi oferă protecţie, o libertate mai mare de mişcare, ocazii nenumărate de a privi din umbră nestingherit, chiar şi bucurii pentru care nu trebuie să dai socoteală. Acum când deja eşti cunoscută, te întreb: de ce nu ai vrut să rămâi şi tu o necunoscută? Îţi doreşti celebritatea?

ABB: Prea mult spus cunoscută. Poate scrierile mele încep să devină cunoscute. Sunt la fel de necunoscută ca şi până acum, eu aşa mă văd. Nu îmi doresc celebritatea, dar nici nu mă feresc de ea. Sunt la vârsta la care cunosc foarte bine că nu orice pasăre care zboară se mănâncă, la care îmi asum criticile în mod constructiv, la care ştiu foarte bine ce vreau de la viaţa mea şi care îmi sunt valorile. Îmi cunosc clar defectele şi calităţile, mă bucur ca oricine altcineva de viaţă, de clipele cu familia şi cu mine însămi, pentru că nimic nu este de sine stătător şi nici veşnic. O condiţie sine-qua-non a existenţei mele este sinceritatea faţă de mine şi ceilalţi. Şi, desigur, iubirea.

TU: Ţi-e teamă de tine vreodată?

ABB: Nu îmi petrec timpul întrebându-mă acest lucru, dintr-un simplu motiv. Mă simt pregătită pentru orice, dar cel mai mult pentru a face faţă tuturor întâlnirilor cu mine. M-am acceptat în ultima perioadă aşa cum sunt, cu bune şi rele. Mă cunosc îndeajuns încât să îmi fie drag de mine, nu frică.

TU: Când noi aveam 18 – 19 ani nu existau semeseurile, memeseurile, messenger, facebook şi alte posibilităţi ca în zilele acestea. Prin urmare, cei ce erau îndrăgostiţi lulea recurgeau la scrisorile de dragoste. Ai scris şi tu?

ABB: De când mă ştiu am scris poezii, mesaje pe băncile de la şcoală, pe hârtiuţe sau scrisori de dragoste şi recunoştinţă pentru mama, patria-mamă sau pentru un bărbat. Da. Încă mai scriu rânduri de dragoste de mână!

TU: Îţi mai aminteşti ceva din prima scrisoare de dragoste primită de tine? Ce?

ABB: Ha, ha, ha! „Radu Bălan mă numesc/ În Drumul Taberei locuiesc/ şi pe tine te iubesc!” (oracolul meu din anul 1988, dacă nu mă înşel, unde mi-a scris un puşti blond cu ochii albaştri, care mă scotea din sărite pe atunci). Ghici ce s-a întâmplat? Peste ani a devenit soţul meu. Şi da, şi acum are momente când îmi pune răbdarea la încercare.

TU: Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie. Universul îţi pune la dispoziţie o oră să refaci ceva din trecut. Dacă nu faci nimic acel ceva va dispărea din memoria ta pentru totdeauna. Ce alegi şi de ce?

ABB: Mi-aş lua rămas bun de la mama mea aşa cum ar trebui. Spunându-i că o iubesc, că i-am judecat prea aspru alegerile, că sunt mândră de faptul că am ales-o să îmi fie mamă. Că îi înţeleg cu adevărat abia acum durerile, suferinţa, atitudinea, disperarea, iubirile şi trădarea, boala şi sacrificiul. Că aş vrea să o ţin în braţe, cu capul în poala mea (aşa cum făcea ea cu mine), să îmi simt mâinile trecând prin părul ei lung şi bogat, să îi alin durerile şi să îi spun la ureche că trăiesc cu greu fără ea. Aşa mi-aş lua energie, dragoste şi speranţă pentru a mai trăi zece vieţi. Pierderea ei este unicul eveniment tragic din viaţa mea cu care nu m-am împăcat niciodată şi nimic nu va alina dispariţia ei prematură, la 49 de ani. Voi cinsti memoria Danei Liliana până voi închide ochii, iar după mine vor rămâne romanele dedicate ei.

TU: De ce unii oameni sunt creativi şi alţii nu? Ţine de inteligenţa aia nativă de care vorbesc unii?

ABB: Eu cred că toţi oamenii sunt creativi, numai că nu toţi îşi cultivă, probabil, această însuşire la un potenţial maxim şi în domeniul potrivit. Toţi creăm zilnic câte ceva, viaţa noastră este ea însăşi o creaţie a gândurilor, faptelor şi acţiunilor noastre. Cât de bine, mult şi frumos poate fiecare, aceasta se vede pe drumul vieţii.

TU: Crezi că prin tine Universul încearcă să transmită ceva oamenilor?

ABB: Merg pe principiul că toţi suntem interconectaţi între noi, cu noi şi cu Universul. Aşa cum, poate, eu sunt transmiţător pentru unii, sunt şi receptor pentru alţii. Am o relaţie specială cu Universul, pe care încerc să mi-o definesc cât pot de mult şi de bine.

TU: La ce ne foloseşte trecutul?

ABB: Lecţiile lui sunt foarte importante pentru definirea noastră ca indivizi, pentru previzionarea anumitor atitudini, pentru înţelegerea identităţii noastre. Acolo regăsim copilăria, fraţii, surorile, părinţii, prima şcoală, prima dragoste, primul eşec. Bazele noastre ca indivizi de succes (sau nu) s-au pus în trecutul nostru. Când spun oameni de succes nu mă refer la oameni cu conturi masive şi afaceri. Ci oameni care lasă ceva în urma lor, care impactează vieţile altora, pe care îi ţii minte după ani şi pe care îi foloseşti ca exemple de dragoste, dăruire, lecţii, devotament, creativitate, talent ş.a.m.d.

TU: Scriitorii sunt leneşi?

ABB: Ioi. Nu ştiu, eu, una, nu sunt.

TU: Foarte multe femei nu mai citesc romane de dragoste pentru că se uită la telenovele sau fac politică alături de bărbaţi. În plus, generaţiile care vin din urmă sunt tehnologizate la maxim. Aşadar, Antonia Bogdana Bălan pentru cine scrie?

ABB: Pentru mine, pentru sufletul meu. Apoi pentru femeile care citesc romane de dragoste printre telenovele şi politică. Pentru toţi cei care nu doar citesc romane de dragoste, dar care şi fac dragoste, care iubesc şi se regăsesc acolo, printre rânduri. Cât despre tehnologie – romanele sunt şi în format eBook şi cu siguranţă ne vom adapta cerinţelor pe viitor. Câtă vreme există dragoste, romanele acestea vor fi citite. Şi când nu va mai exista, tot le vom citi dorind să aflăm ce-a fost ea, dragostea.

TU: La capitolul managementul timpului sunt foarte curios să aflu cum îţi împarţi timpul, pentru că şi tu ai la dispoziţie tot 24 de ore.

ABB: Dorm 4-5 ore pe noapte de cele mai multe ori. Ziua job, seara şi noaptea dedicate scrisului şi cititului, învăţatului de lucruri noi, familiei. Întotdeauna am cu mine tabletă şi smartphone sau laptop, deci socializez flux continuu. Sunt expeditivă, procesez rapid totul, iau decizii imediat. Greu când este vorba să ies cu prietenii, dar îmi fac timp printre picături. Spăl, calc, fac curăţenie, dedic timp băieţilor mei, nu fac mâncare decât foarte rar (noroc cu soţul şi fiul meu cel mic), am grijă de pisicile mele, trăiesc, iubesc, dăruiesc, visez, îmi împlinesc.

TU: Ca scriitoare de romane de dragoste, ce crezi, până la urmă trece dragostea prin stomac sau nu?

ABB: Nu trece. Dragostea este acel catalizator care te ajută să obţii orice alături de omul iubit. V-o spune o femeie care atunci când s-a căsătorit (foarte devreme) nu avea nimic, locuia cu chirie într-o mansardă de 15-20 mp, cu igrasie şi şoareci, cu un pat şi un dulap, două scaune şi o masă, în condiţii mizerabile. Am ajuns în timp la mai multe proprietăţi şi maşini, chiar şi o mini-afacere la un moment dat, dar în vreme de criză am pierdut din nou. Încă supravieţuim, dar tot ne mai iubim, poate mai matur decât la început. Pe bărbatul de alături îl iubesc tânăr sau bătrân, sărac sau bogat, prost sau deştept. Ce nu i-aş putea ierta este lipsa acelei iniţiative, a curajului de a străbate din nou, pe mai departe, viaţa împreună, învăţând lucruri noi, înfruntând necunoscutul şi luând-o de la capăt. Atunci aş renunţa la căsnicie. Monotonia, renunţarea fără a încerca, frica de schimbare şi plafonarea sunt cei mai mari duşmani ai mei. Nu îmi doresc să suport un astfel de om lângă mine, indiferent cât l-aş iubi. Nu m-au atras bărbaţii cu bani, fiindcă mi-am spus că nu este criteriul primordial de alegere a unui partener, tocmai pentru că banii îi pot face şi singură sau alături de un om sărac, dar cu voinţă şi iubire.

TU: Crezi că cine se aseamănă se adună sau cei ce se adună o fac să se asemene? Tu cum reuşeşti să te aduni atunci când eşti împrăştiată? Sau tu nu te împrăştii?

ABB: Viaţa m-a învăţat să fiu din ce în ce mai organizată, dar am locuri în care haosul se manifestă, spre exemplu şifonierul meu, biroul meu de acasă, hârţoagele mele. Exemplare sunt ordinea fişierelor din laptop şi cea de la job. În minte haos organizat, înţeles doar de mine, în suflet ordine exemplară. Eu nu semăn la nimic cu soţul meu, dar asta nu înseamnă că nu am supravieţuit împreună. Situaţiile de criză îmi pun cel mai bine în valoare adunarea din împrăştiere, ca să zic aşa.

TU: Cum ai putea dezbrăca un om de caracter?

ABB: Părăsindu-l.

TU: Ce vezi diferit dacă ar fi să compari iubirea manifestată de oamenii din zilele noastre cu cea de pe vremea când noi aveam 18 ani?

ABB: Nimic. Iubirea este aceeaşi, aceleaşi situaţii de viaţă, aceleaşi trăiri, aceiaşi fluturi în stomac. Modalitatea de raportare a noastră la ea este alta. Dacă pe vremea mea a mă săruta cu un băiat era deja prea mult, azi nu mai pare nimic ciudat. Dar sărutul este, în esenţă, acelaşi, nu?

TU: Şi dacă tot povestim şi nu ne aude nimeni, vrei să-mi spui vreun secret? Sau nu ai aşa ceva?

ABB: Da. Ţi-am promis de la primele întrebări: mi-a fost extrem de uşor să intru în pielea Calinei şi a lui Filip, din romanul meu de debut „Te iubesc, Filip!”, fiindcă prima mea iubire a fost una interzisă. Doi ani şi ceva, în adolescenţă, am iubit un bărbat căsătorit. Nu am ştiut, atunci când am aflat era deja târziu: îl iubeam dincolo de raţiune. Carpe Diem! Trebuia să trăiesc fiecare minut lângă el ca şi când ar fi fost ultimul. A fost mentorul meu, exemplul meu masculin, am înţeles că atunci când ai păşit în afara căsniciei o faci nu pentru că ţi-este bine în ea, ci pentru că acolo lipseşte ceva. Şi că totodată ar fi bine să îi pui punct, fiindcă mai devreme sau mai târziu tot la asta s-ar putea să ajungi. Tot la fel am înţeles că un act nu poate împiedica, dar nici consolida vreodată o dragoste. Am renunţat la relaţie destul de repede după ce am aflat, chiar în momentul în care mi-a spus că va divorţa. Nu acceptam ca doi copii să rămână fără tată şi să crească aşa cum am crescut eu. El era visul adolescenţei mele, dar am avut puterea, la aproape 19 ani, să renunţ la omul pe care îl iubeam atunci mai mult decât pe viaţa mea. Astăzi este sărit mult de 50 de ani, divorţat de soţia de atunci, recăsătorit, bunic, dar şi tată recent totodată, stabilit de ani în altă ţară. Ştiu că nu ne vom mai vedea vreodată, dar transmit periodic Universului să aibă grijă de el. Dacă nu renunţam atunci amândoi, astăzi nu aş fi ajuns cine sunt.

TU: Şi una uşoară: de ce Moş Crăciun nu-i negru?

ABB: Ca să fie roşu. Vă salut cu drag pe toţi şi nu uitaţi: judecaţi pe ceilalţi cât mai puţin sau deloc, ajutaţi pe măsura puterilor pe cei din jur, trăiţi clipa la intensitate maximă şi iubiţi infinit!

Un răspuns la În ciuda aparenței de om visător, sunt de un realism feroce

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.

Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celor 52 de abonați

Artă vizuală

aparate foto

Despre fotografie
Foto Blogger