La pas cu fluturii

Ieri am redescoperit fluturii. Și tot ieri am aflat că fluturele meu era mereu lângă mine. Mi-a făcut bine să aflu că fluturii n-au murit. Iar azi mi s-a confirmat din nou că trăiesc din așteptări. Că dezamăgirile mele vin nu de la mine, ci din așteptările mele. De la alții. De la care am așteptări.

Acum sunt mai bogat. Am din nou fluturele meu și mai puține așteptări. Azi sunt mai puțin rănit de clipele grele care stâlcesc fețe în calea lor. Am un protector doar pentru mine. E pe umăr. Îmi luminează calea, îmi măsoară cu precizie pașii. Îmi colorează mai intens curcubeiele și îmi vorbește mai pe limba mea.

De azi o să m-aștept doar să cadă frunzele. Să crească altele. Să întâmpin iernile cu nasul bine ascuns în mantaua mea veche, plină cu amintiri, așezate la întâmplare prin cutele zdrențuite. Să apară fluturii. N-o să mai cred niciodată că fluturii mor.

Mâine o să stau ascuns de mine și mai ales de așteptările mele. Azi o să trăiesc simplu. Povestind doar cu gândurile mele și cu cei care sunt dispuși să mă asculte. Căci am aflat că și ascultările sunt de nesuportat, mai ales în ceasurile care bat ca nebunele în podelele serilor albe.

Am adormit puțin, cu capul căzut pe mâna cu care am atins ieri flăcările iadului. Am simțit o căldură care îmi trecea prin tot corpul cu repeziciune. Apoi m-am trezit și se făcea că eram într-o mare. O mare de fluturi mătăsoși care îmi mângâiau trupul și-mi răsfățau simțurile adormite de bolboroseala peltică a gurii lumii.

Apoi am adormit iar. Și se făcea că o crăiasă a fluturilor a pus aripa pe creștetul meu și mi-a spus să scriu pe culorile ei exact ce simt în acel moment. M-am simțit din nou protejat. Uimit, mai tânăr. Și-am scris că am reînceput de ieri să cred în nemurirea fluturilor. Și Crăiasa a râs. Mi-a spus că și fluturii mor, dar numai atunci când noi, muritorii de rând, nu mai credem în ei. Și se auzea o muzică. În surdină. Cântau și dansau fluturii.

Azi m-am trezit amorțit de atâta răsfăț. M-am întins și m-am apucat iar de chefuială și de ospăț în compania fluturilor. Dar mai ales a celui care încă stă firav pe umărul stâng. Îl mai întreb, din când în când, cu licoarea iadului în mână, câte una, câte alta, dacă se simte bine, dacă nu s-a plictisit de ifosele mele, dacă chiar are de gând să mă însoțească peste tot, până la moarte. A mea. Uneori îmi zâmbește, alteori mă mângâie și mă privește tăios. Mai mult tace. Mai mult vorbesc eu.

Ai văzut vreodată cum moare un fluture? Eu nu. Cum moare un om sau un coșmar da. Fluturii nu mor. Doar dispar.

Auzi? În melodia asta chiar e un acord total între tine și mine. Înțelegi ce spun eu aici? Hai, mai spune ceva. Ajungem imediat la mare și valurile ne vor îmbălsăma după ce ne vom fi tăvălit șerpește prin nisipurile fine și scoicile care șoptesc mereu un ceva care are sens doar pentru poeți. Fluture, mai ești pe umăr?