Să moară toţi islamiştii, nimeni nu se supără!

Decât să moară copilul tău, tu, el sau noi toţi în timpul nu ştiu cărei sindrofii sau meci de fotbal, mai bine să moară ei, că şi-aşa nu fac nimic altceva decât să ţină şi să monitorizeze contabilitatea Morţii.

Pentru cine să arătăm milă? Pentru nişte bolnavi nediagnosticaţi? Pentru oameni care belesc un câine de viu pentru a-l mânca? Pentru nişte oameni care bat cămila pentru a o face, chipurile, mai fragedă?

Dacă tu te uiţi în ochii mei şi nu-ţi pasă de frica mea de glonţ, dacă tu asculţi strigătul meu de durere şi râzi ca un sălbatic, atunci eu ce mesaj să le las celor care sunt dispuşi să mă caute, să mă răzbune?

Dacă tu priveşti la sângele care curge din copilul meu şi râzi fericit că ţi-ai atins scopul, eu ce ar trebui să fac, să te felicit, să-ţi ridic osanale?

Nu, eu te-aş împuşca, dar nu ca pe un câine, căci câinii sunt grozavi şi nu sunt răzbunători, ci ca pe un neg, ca pe un jeg ordinar ce eşti, ca pe un gunoi de care nicicum nu mă pot descotorosi.

Islamistule, fă-ţi curaj şi ieşi cu mine în stradă să o ardem parte-n parte, nu cum faci tu, ca un mişel, ca un jeg al societăţii. De ce te ascunzi, de ce o faci pe şestache? De ce nu ai curaj să stai faţă în faţă cu un om nevinovat?

De ce nu ai curaj? Îţi spun eu? Pentru că eşti un golan fără ţară, fără ţintă, fără scop. Pentru că eşti un nimic. Asta eşti. Din acest motiv n-ai curaj s-o facem parte-n parte!

Eu sunt doar un blogger şi-un român, dar dacă găseşti curaj undeva pentru a ne vedea doar noi amândoi dă-mi de veste.

Cu ură, Eu!