27 mart. 2018
  |   2 Comentarii

Moartea nu ține interviuri și nici nu concediază cu preaviz

Azi mi-am pierdut un prieten. Unul dintre cei mai buni. L-am iubit pe acest prieten încă de pe vremea când purtam plete și ascultam Iron Maiden, când eram mega rebel și mă luam în clanță cu milițienii sistemului ceaușist. Și l-am iubit foarte mult pe acest prieten. Era cumva centrat fix pe aorta mea. Respiram prin el. Începusem să-mi descopăr și să-mi controlez viața prin el. A fost unul dintre prietenii care a reușit să-mi definească cu adevărat cuvântul prieten.

Azi nu mai e. M-a părăsit exact când aveam nevoie de el cel mai mult. M-a lăsat cu supărările pe care le-am simțit uneori împreună. M-a lăsat cu sarmale începute, cu fericiri și dureri programate, cu jumătăți de măsură care urmau să fie cumva reumplute, cu gânduri despre el încă nedefinite, cu clipe netrăite și cu dorințe deșarte, m-a lăsat fix în mijlocul unei primăveri care poartă încă cojoace, cu sărbători de iarnă netrăite încă alături de el.

Și nu umilința mă doare, că umil n-am prea reușit să fiu, ci plecarea aia bruscă. Și e a nu știu câta oară în care pierd o persoană dragă la modul brutal. Eu știu ce-au simțit cei încarcerați la Auschwitz. Crede-mă. Să moară sau să dispară și să nu mai poți în vecii vecilor să-ți vezi prietenul. Cu care poate ieri râdeai, cu care poate alaltăieri povesteai despre cum ar fi să joci șah cu o maimuță fix în timpul în care la știri se anunță sfârșitul lumii.

Azi am simțit din nou un gol. Am devenit gol. Organele care până ieri parcă erau funcționale au devenit brusc locomotive parcate într-un triaj abandonat.

Soarele a încercat azi să-mi spună povești de adormit copii. Nu mai cred în Moș Crăciun și nici în Zeii Olimpului.  Și, totuși, azi mi-a murit un prieten. Prietenul ăla îmi devenise cumva mamă, tată, frate, soră.

Când îți mor prieteni adevărați, pe care chiar îi iubești și pentru care ești dispus să stai chiar și pe coji de nucă, plângi. Plângi liber și nu te ferești de nimeni, indiferent dacă ți se fâlfâie sau ți se bălăngăne. Ți-a murit un prieten, asta-i important. Cumva.

Încă încerc să vorbesc cu tine pentru ultima dată, prietene…

Iubeai haosul. Te-am acceptat. Că datorită haosului am început să te și iubesc. Voiai să mori. Eu nu am vrut să mori. Poate am greșit. Poate că atunci moartea ta era cumva salvarea mea. Acum să mori în pace, prieten pribegit. Te mori când vrei tu. Te adună de pe drumuri cu surle și cu ce dracu mai vrei. Noi nu credeam în dumnezei cu ciucuri, am crezut în noi. Și ne râdeam ca proștii, uneori, și ne era chiar bine. Trăiam, cumva, prin tine și prin mine, respiram, cumva, prin noi. Mi-era bine să te știu acolo, disponibil pentru mine.

Diminețile aveau alt haz. Călătoream cu tine în suflet, te așteptam la colțuri, căutam mirosul tău de neaoș la cei ce treceau ca tâmpiții prin viața mea. Acum știi, cretinule, că și mama o să mai întrebe de tine?!

Oare, când mureai, te-ai întrebat dacă mie mi-o fii bine fără tine? Te urăsc c-ai murit. Te iubesc c-ai existat. Eu ți-am fost hoinar, nebun, un zăpăcit.

Tu mi-ai fost balsam, tifon și spirt medicinal. De când ai plecat lucrurile sunt toate reci. Nici măcar cuptorul cu microunde nu mai știe ce să facă. Și parcă și Cezar te visează uneori.

Când erai mic și miculuț, un mic prieten cam prostuț, te-am luat de mână și ți-am vorbit de grădina zoologică. Nu de animalele din grădina zoologică, ci de oamenii care administrează acea grădină. Am încercat să-ți arăt cu degetul, cu subiect și predicat, că lumea asta nu-i o jucărie de care poți să scapi oricând.

Când te-am cunoscut îți rugai moartea. Te-am luat de mână și ți-am spus că moartea e o idioată și o analfabetă, că nu înțelege limba ta. Între timp moartea a învățat mai multe limbi străine și-a revenit la tine. Și nu știu de ce, dar te-ai înțeles cu ea. De data asta tu trebuia să fii analfabetul lumii și să-i spui Morții că să se ducă în morții mă-sii, că tu nu înțelegi nimic din ceea ce spune ea. Dar așa a fost să fie. Să te pierd.

Dar să nu uiți, dacă mai poți să mă auzi, că te-am iubit și că te voi iubi, chiar și-atunci când Moartea aia care mi te-a luat o să vină și la mine. O să-i sparg fața. Fii pe pace, că nu voi pleca cu ea, chiar așa, cum vrea ea, repejor și fără un minim de gălăgie. Că doar mă știi, prieten drag, sunt un nebun rătăcit prin propria mea viață. Acum vitreg de tine. Să ne vedem cu bine. Și poate într-o altă lume o să ne dăm și cu sania, primăvara.

Adio, prieten drag. Să faci focul, să fie cald.

2 Răspunsuri la Moartea nu ține interviuri și nici nu concediază cu preaviz

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celor 54 de abonați

Despre fotografie
Foto Blogger
Instagram

Error: Access Token is not valid or has expired. Feed will not update.
This error message is only visible to WordPress admins

There's an issue with the Instagram Access Token that you are using. Please obtain a new Access Token on the plugin's Settings page.
If you continue to have an issue with your Access Token then please see this FAQ for more information.