Neajunsul e în noi

Am momente când fug. De mine, de tine, de unii sau de alţii, de restul lumii, de amintiri, de viaţă, de trecut, de prezent şi viitor, de lumină sau de întuneric. Fug şi mă ascund. Şi simt că tot nu-i de ajuns. Şi-atunci încerc să fug din nou. Dar obosesc. Şi-atunci mă întorc înapoi. La mine, la tine, la alţii. Şi simt că nici asta nu-i de ajuns.

Şi-atunci mă aşez. Nu mai fug, dar nici nu mă mai întorc. Aştept. Şi aşteptând simt că nici atunci nu-i dea ajuns. Şi-atunci încerc să-mi golesc ţeasta de gânduri, de toate gândurile. Încetez chiar să mai respir, să mai sper, să mai simt. Şi-abia atunci pare că ar fi de ajuns.

Dar nu pot să-mi ţin respiraţia prea mult. Nu pot nici să-mi izolez gândurile la nesfârşit, căci dau năvală, se lovesc de mine, iar stăpânirea-mi cedează, că-i sensibilă şi slăbită. Şi atunci mă întorc la aşteptare, la acel teribil neajuns din mine. Îmi reiau respiraţia şi mă ridic în picioare grăbit. Şi mă întreb precipitat şi cu capul plin de gânduri: unde să mă duc, ce să mai fac, când va fi de ajuns? Iar ecoul vine înapoi, dar fără răspuns.