Nici liftul nu mai funcționa. Un semn, trebuia să plece, dar n-a plecat, a urcat pe scări

Era prea seară. Prea noapte. Prea întuneric. Și el, cu prea preaurile alea a ieșit din casă, hotărât să se dea cu liftul până la etajul 9. Futu-i, și-a zis! Etajul nouă? Din nou? Și să treacă prin coridorul ăla dramatic, ținându-se de pereți? Înduioșat și plin de acrofobie s-a urcat în lift. Butoanele și tablele tremurau ca apucatele. Nu funcționa. Pănă la etajul 9 a murit de vreo 9 ori. La etajul nouă se gândea la Petre Țuțea. Se putea și mai rău, își zicea omul care a mai rămas din el.

A bătut în ușă cu tot cu alaiul de sudori pe care l-a obținut în mod gratuit în lift. I-a deschis. Nu, i-a strigat din bucătărie, intră. Și el a intrat, mai ales că se știa la etajul 9. Au povestit. Mai mult el. Mai mult ea, uneori. Și alteori. Apoi tot ea la luat de mână. L-a dus în dormitor. Acolo s-au reîntâlnit. Ea a devenit ea, el a devenit tot ea. S-au scurs clipe, ore. S-a făcut într-un final și dimineață. Pătrățoasă, chiar. Liftul încă era acolo. Îl aștepta, nervos.

A plecat. Că ea, trebuia să plece. Și ea. La servici. Și el, în timp ce cobora, cu liftul, futu-i, se gândea, îmi este, oare, frică de moarte sau de lift? Și-apoi s-a făcut puțin ziuă. Da, erau mulți nori.

Când suferi de liftologie, mai exact de acrofobie, nu-ți fă o prietenă blondă (culoarea părului nu are nici o legătură cu acrofobia), alege etajul unul, de acolo poți oricând să privești răsăritul sau să sari în siguranță în caz de incendiu. În plus, și dacă te caută poliția, îți rupi un picior, eventual, dar nu mori.

Nu fac referire la nimeni. Scriam doar despre un prieten care nu suportă înălțimea și care preferă să rămână cu picioarele pe pământ. Acest prieten uneori vrea să se înalțe și pe la etajul 3 își dă seama că are amețeli. Și în seara asta m-a sunat și mi-a spus că-l doare capul. Prietenul meu, da, el m-a sunat. Îl durea pe partea dreaptă a capului, fix unde creierul lui e… Cum naiba le zice la strugurii ăia atrofiați? Am un lapsus. Hai că mai vorbim.

Stai, voiam să te întreb ceva și am uitat. Așa-i că-i mai bine să stai la part(i)er? Să stai la nouă, cu liftul paradit, cu putoare de gunoi menajer pe casa scării, cu culoar care face legătura între același bloc, cu pătrățele pe geam după ce, prin absurd, îți dai seama că ăla de te-o futut… cam peste tot și n-ai apreciat, avea barbă, asta îmi pare Petre Țuțea. Și el s-o futut în cur 13 ani pentru marmote ca tine… ca mine. Glumesc. Marmotă ești tu! Citești ce am scris? Și fosta mea profă de română de la liceu mă citește. Și tot prost sunt. Fă-mă tu prost, că să vezi ce ți-o iei. Da, știu, și proștii sunt proști câteodată. Câte odată. Că de două ori în același timp nici chiar ei nu reușesc. Așa sunt eu, prost, uneori. Doar uneori. Când virgulele le folosesc blondele ascut scobitori..