Nu mai ascultăm, nu mai înțelegem, nu ne mai pasă

Nu ne mai pasă ce spune cel de lângă noi. Nu mai vrem să auzim decât ceea ce vrem să auzim. Când ne doare ceva vrem să fim ajutați cu orice preț. Când ne curg lacrimile vrem să fim compătimiți. Când țipăm după ajutor ne așteptăm să fim auziți. Ne uităm cu ură la cei care trec pe lângă noi, iar celor de acasă sau prietenilor le spunem că noi suntem cei mai buni.

Invocăm binele, dar atunci când un câine moare de frig și foame lângă noi întoarcem capul și plecăm mai departe. Nu mai dăm dreptate nimănui, deși ne așteptăm ca judecătorii să ne facă dreptate. Nu ne mai considerăm vinovați, deși toți suntem vinovați.

Copilul nostru este mai bun, ai celorlați sunt prost crescuți. Mergem cu capul plecat și spunem că ne merge bine. Ne cumpărăm tehnologie de ultimă generație deși nu mai știm ce înseamnă să mângâi o frunză.

Alergăm după bani ca nebunii, dar nu mai știm ce înseamnă să alergi pe dealuri printre fluturi efemeri. Vrem liniște, deși în capul nostru e un haos și-o gălăgie apocaliptică. Dragostea a devenit doar un soi de subiect expirat pentru poeți. Ne dăm buni și darnici doar la pomeni, la sărbători și de ziua noastră de naștere.

Ne trezim dimineața și nu ne mai bucurăm de viață, ci de faptul că avem știri la televizor. Virtualizăm până și momentele de tandrețe, ne expunem tuturor cu bune și cu rele în încercarea de a părea sinceri. Îi urâm pe cei care încă mai cred în simplitate. Grandomania a devenit un scop în viață. Ne închinăm la lemne, la aur, la pereți. Vrem ca un atotputernic numai al nostru să ne audă, fără să încercăm măcar să facem liniște.

Hălăduim în turmă, vorbim în cor, copiem tot, ne ascundem după deget, ne ignorăm cu desăvârșire condiția umană, cerem drepturi de autor pentru prostia originală, facem copii în eprubetă și mai apoi ne așteptăm să creștem niște genii, ucidem animalele pentru a ne satisface poftele, ridicăm temnițe, biserici și orfelinate și-apoi ne așteptăm să fim considerați civilizați.

Devastăm morminte, măsluim istorii, declanșăm războaie, ucidem în spiritul și litera legii, legiferăm căsătoria dintre bărbați și bărbați, femei și femei, copii și copii, ne îngropăm tradițiile, împrumutăm doar mizeria, orgia și noncultura, ne facem din propriile plăceri un scop universal valabil.

Vrem să admirăm frumosul, dar numai frumosul pe care îl considerăm doar noi frumos. Ne lepădăm de urât pe motiv că urâtul nu-i demn de noi. Ne cosmetizăm la maxim în dorința de a părea mai interesanți, deși în interiorul nostru am putrezit de sute de ani.

Simplitatea ne repugnă, complexitatea o considerăm can-can. Ne place poezia doar dacă-i poezie de facebook, ne numim toți Ion dar vrem să fim diferiți. Mirosim orice, dar nu mai știm să mirosim, ascultăm, ne căsătorim, ne mișcăm, ne adorăm, ne împotrivim pentru bani.

Când ne hrănim (dacă ne hrănim) ne gândim la bani, când facem sex ne gândim la bani, când dormim visăm bani, când îi spunem părintelui că-l iubim ne gândim la bani, când ne educăm copiii ne gândim la bani, când suntem bolnavi ne gândim la bani, când ne uităm unii la alții ne gândim doar la bani.

Când natura tace noi facem gălăgie. Când nu ne mai convine ceva facem gălăgie. Culoarea a devenit alb-negru, armonia a devenit haos, înțelepciunea a cedat locul prostiei. Gândim cu stomacul, ne vindem și ultima picătură de onoare, nu mai avem răbdare să trăim, să respirăm, să contemplăm, să ascultăm universul, deși ne rugăm la sfinți închipuiți să ne aducă liniștea.

Nu ne mai înarmăm cu răbdare, ci cu arme, nu ne mai ținem în brațe, ci în lanțuri. O simplă întindere de mână la nevoie a devenit subiect de breaking news. Vechiul trebuie să devină cu orice preț mai nou, mai strălucitor. Ne împărțim în categorii, în clase și-n pături sociale, ne privim în funcție de straie, de culoarea ochilor de câte apariții avem la televizor.