O să înnebunesc și eu și-apoi o să mă las în pace. Prea m-am trăit

Hohotesc. Curg clipe târzii, prea sunt cumva, prea mi-e un frig de asfințit. La ceas de dimineață cretinii par prea frumoși, că-s adormiți. Și la cel de seară, par prea deștepți. Prea mă simt închis. Afară… Cântă cor. Zici că-i fanfară militară. Prea vorbesc în van. Prea mai respir. Pe nimeni nu mai înțeleg. Prea nu mai sunt înțeles. Vorbesc toți și nimeni nu mai ascultă. Toți vor, toți mor, toți cred în nimicul veșnic și-n credința încă neînrămată. Îmi pasă prea mult și dorm un somn veșnic, un nesomn somn, cresc părul și încă mai aștept trezirea. Întind mâna oricui, încerc să fac bine, primesc doar rău.

Am răni care mustesc, cred în dumnezeul meu pe care nimeni nu-l înțelege, mi-e dor de mine și de tine, omule – cel care erai (cândva) mierlă și vânt și ploaie și fulger fain, credință-n noi și-n toate, recomandare-n nopți cu praf de frică lunatică, răspuns pentru cei ce veni-vor, pribeag dostoievskian, dement și român analfabet, sunt răspunsul veșnic la nu ai unde să te mai duci când candelă ai în mână și stelele strălucesc doar pentru cei care văd.

Mi-am culcat aseară, și alaltăseară, și în multe seri de ceva timp, și fața și durerea și dorul și speranța. Da, sunt ca vântul, mă vântur și mă învârt în jurul ploilor, mă scurg uneori, alteori – ud, mă înțepenesc, prea ud, am sperat și mi-am tot crezut vântul care îmi face frig și dor de vizita celor care mor doar când aud frica și înainte de asfințit. Mi-am șters, doamne (niște femei, mai în vârstă, mai vechi pe pământ), barba, sunt la mijloc, clipe, doamne, sfinți. Toți, sunt, cuminți. Mai sunteți? Vii?

Încă îmi mai cânt cuvintele și dorul, tu, om, orice-ai fi, încă mă culci cu fața la pământ. Te plâng, te dor, de ce mă visezi? Îți cuceresc așezământ, mor mierle și guguștiuci muribunzi gângurind că le este dor de… diverse.

Am devenit străin în propria viață, îmi cresc durerile cu grijă, te-am vrut, te-am putut, te-am durut, om, pe care te plăceam, om care m-ai urât, care m-ai alungat, care nu ai reușit să mă înțelegi. În scorbură și-n peșteră te-aș fi născut, crescut, adulat, ostoit, nu aș fi crâcnit, cu mocirlă te-aș fi îmbrăcat, ca să-ți fie bine, cald și alteori chiar rece, și-aș fi plâns cu tine, ca proștii, inconștient, aș fi venit și-aș fi revenit.

În maldărul de stele pe care le-am cules noaptea trecută, mută, mi-am făcut moșie, fluierândă, aștept ani cu ciucuri, pe tine, iubita, te visez cu viața înmormântată și vis de crizantemă ofilită, prea ești desfrunzită, jelită, umbrită, prea îți mori cretinii și pe cei cu capul gol.

Mă dor doruri de casă, de răni copilărești, de scumpa mamă înfuriată, de onoruri scoase din nervi, de plâns, de genunchii juliți.

Am îmbătrânit prea mult cu tine. Te-am chemat și te-am crezut, tu dormeai și ofereai nimicul la prânz.

Am fost iar scos din rând. Vă măritați cu mama? Ăla made în china, moare forevăr fără ea. Vă iubiți când habar nu aveți de voi, muriți fără să anunțați. Prea sunteți cumva.

Acum ai murit, om, cu ți-a păsat de dor de tine, empatie-ai moartă, tu ești ceva ce nu pot alții să orice. Mori definitiv. Pleonastic vorbind. Să mori bine. Cu drag. Eu.

Pentru o prietenă. Mi-a păsat de tot ce mișca în lumea asta, începând și terminând cu ce vrei tu. Eu nu voi ucide nimic. Încerc doar să instaurez un bine pierdut. Am ninsori pe care încă le deslușeșc. Ai plecat cu ochi, cu morți. Am cuvintele, tu mori, privind tot înapoi, aștept noaptea să mă spânzure cu dureri, tu te prea placi între întrebare și răspuns.