4 apr. 2019
  |   Nu sunt Comentarii

O stare de joi

Am ieșit azi în stradă. Cumva să mă bucur și de soare. Stomacul îmi tremura de nervi. Un telefon mi-a curmat starea de bine cu care m-am trezit. Hălăduiam și încercam să observ viața sau non-viața din stradă. Oameni mișunând de colo colo cu sau fără rost.

Capete plecate, mutre schimonosite, zâmbete false. Și aproape toată lumea cu ochii ațintiți pe ecranele smartfoanelor. Am simțit că soarele devenise inutil pentru oameni. Nimeni nu se bucura de el. Prin cartiere muncitori ursuzi toaletau copaci sau măturau praful de pe stradă.

Mașinile își turau motoarele poluând aerul oricum îmbâcsit de atâta nepăsare. La o crâșmă de la colțul unui bloc pensionarii vociferau la adresa sistemului și înghițeau sute de grame de băutură spirtoasă ieftină. Lângă un abeceu un boschetar nota de zor cotele la pariuri sportive.

Într-un părculeț o mamă isterică își certa într-una progenitura pe motiv că aceasta alerga încoace și încolo. La chioșcul de langoși cu brânză coadă mare. Magazinele de haine la mâna a doua pline de săraci. M-a sunat și mama.

Mergeam fără țintă încercând să-mi definesc o stare. Stomacul se liniștea. M-am așezat pe o bancă și am privit preț de câteva minute la spectacolul străzii. Semăna cu cel de ieri, de alaltăieri, cu cel de anul trecut. M-am ridicat și-am pătruns din nou printre oameni.

Cumva îmi era din nou dor de toamnă, de iarnă, de o ploaie torențială care să ne arate că natura e șefa. Un câine vagabond, pitit în niște tufe de cartier, încerca să spargă un os. Burta lui goală aproape că se distingea printre coastele ieșite mult în afară. Am simțit milă, ură și compasiune în același timp.

Am răspuns sec la câteva saluturi. Am fost întrebat dacă sunt cumva supărat. Nu sunt, nu, de ce aș fi? Doar puțin depresiv. Și dezamăgit. Cu dor mare de ducă. Cu dor de liniștea unui munte sau a unui deal care te primește oricând dacă ești dispus să acorzi un lucru simplu, respect pentru viu și natură.

Priveam în jur și încercam să construiesc un tablou al străzii. Am tot șters și-am tot adăugat. Parcă îmi era imposibil să compun ceva vizual. În minte era totul clar, însă ochii minții parcă nu mai erau sub controlul meu.

Într-un final mi-am aprins o țigară și-am scris. Din doruri, din viteza zilei de joi. Am lăsat gândurile, mintea și degetele să compună în cor. Mi-am ieșit din corp și doar am privit. La sfârșitul concertului mi-am dat seama că nu participasem la o sărbătoare, ci la înmormântarea unor stări.

Mi-am aprins din nou o țigară și am plecat să-mi culc gândurile. În minte aveam imagini din trecut care se doreau revăzute. Am plecat la supermarket după ele. Am întrebat dacă pot să plătesc cu cardul. Da, puteam, dar numai dacă mergeam la marketul de pe deal.

Am deschis timid ușa și-am intrat. Acolo am dat peste oameni care parcă îmi erau cunoscuți. Ei nu mă mai cunoșteau. Am privit din nou tablourile preferate și-am plecat.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.