9 feb. 2016
  |   Nu sunt Comentarii

Omul cu cartea, pomul și partea

Auzisem cândva o poveste foarte interesantă. O firmă producătoare de adidași intenționa să-și extindă vânzările și în alte părți ale globului. Prin urmare proprietarii decid să trimită doi agenți de vânzări în deșert. Unul era român, celălalt evreu.

După ce ajung cei doi agenți în deșert fiecare se uită în jur, fac câțiva pași, iar după o analiză rapidă a oamenilor care se perindau pe acele meleaguri românul pune mâna pe telefon și îl sună pe șeful cel mare.

  • Șefule, e bai mare! Păi aici toată lumea umblă descălțată, pe unul singur l-am văzut încălțat cu niște încălțări care semănau cu sandalele. Nu putem vinde nimic aici. Îmi pare rău, eu mă întorc acasă.

Sună și evreul.

  • Șefuțule îți mulțumesc că te-ai gândit să mă trimiți aici. Toată lumea umblă fără încălțăminte. Vreau să-mi trimiți 5 tiruri cu adidași de toate mărimile. Mâine dacă se poate.

Interesant nu-i așa? Unul vedea problema, altul a descoperit oportunitatea unei nevoi încă nevalorificate. Unul cu partea goală a paharului, celălalt cu partea plină.

Aseară mi-a atras atenția un tip care mergea pe același trotuar cu mine și care întreba în stânga și-n dreapta: nu vreți o carte, o dau cu doi lei? Toți întorceau capul grăbiți și răspundeau în doi peri: nu, mersi.

De ce ai cumpăra o carte de la un tip de pe stradă? Pentru că primești un preț bun, doi lei. Indiferent care-i povestea unei cărți doi lei nu înseamnă nimic. De ce-și vindea acel bărbat cartea? Pentru că în viziunea lui aceasta nu reprezenta nimic, ea reprezenta un posibil mijloc prin care să obțină un pahar de vodcă ieftină sau o lipie mare cu doi lei. Și probabil că a găsit-o pe la ghena de gunoi, aruncată de unul care era jenat de prezența cărții în viața și în spațiul său privat.

Cunosc foarte mulți oameni care nu au cărți în casă, în schimb au foarte multe fotografii personale printate și aranjate frumos în rame care mai de care mai arătoase. Unii nu au în casă nici măcar cărți de joc, în schimb spațiul este ticsit de bibelouri și de mileuri.

Faza aia cu ”ai carte, ai parte” e depășită. Cartea a devenit un fel de instrument cu care îți bați câinele la cur să nu se mai pișe în casă, pe covor.

Am fost cândva în târgul de vechituri și mi-am cumpărat câteva cărți despre fotografie editate prin anii 70. Am dat 10 lei și am cumpărat 3 cărți. M-am mai învârtit pe acolo și-am belit ochii la tot felul de chestii ciudate. M-am întâlnit cu diverși amici și fiecare a fost mirat că eu mi-am cumpărat cărți din târgul de vechituri. De parcă le furasem.

Unul avea la braț un teanc de reviste vechi cu integrame, cumpărate tot din târg. Eu aveam trei cărți. Tipul de pe stradă avea o carte de vânzare cu doi lei dar nimeni n-o vroia. Oare de ce?

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celorlalți 68 de abonați

Despre fotografie
Foto Blogger