23 iul. 2019
  |   Nu sunt Comentarii

Paracetamolul de luni

Ardem țigări. Ardem minute căutând minuni la tomberonul vieții. Ne futem, uneori, în timp ce încercăm să conviețuim. Ne fute, inutil, grija de alții. Ne spurcăm ca disperații și bem sperma boului crezând că-i nectar. Ne prostim. Cică, hai să trăim. Hai să hulim. A fost ora 12 de multe ori în viața asta. A mea. Acum simt și miros de vanilie. Azi mi-am făcut și cafea. Bună. Ieri am hrănit și-o curvă. Femeie, scuze, femeie. Acum hrănesc un paracetamol, cu durere cu tot.

Pe blog era liniște deplină până să apar iar eu. La ora 4, trebuia. La 4 și-un minut nu mai trebuia. Acum nu mai trebuie nimic. Aș vrea să o am, întrebarea. Ce-a mai bună întrebare! Azi mi-am dat seama că, uneori, chiar îmi dau seama. Știu, o să apară iar prostul, care o să citească și-o să fie din nou prost.

Simt că și durerile dor rău câteodată. Cu tot cu fițe și scheme de paracetamol. Ai paracetamol, ai labă, ai pulă, ce faci? Păi, desenezi, ce căcat să faci altceva! Apoi asculți curcubeul. Apoi, mai nimic. Vezi?

Vezi pe dracu`. Ce, pula mea, vezi? Mi-am făcut ușă specială de intrare fix în sufletul meu și nu mai știu unde pula mea mi-am lăsat cheia! De ce te consternezi? Sunt în pioneze. Cu ciucuri. Momentan. Dar am avut un dialog cu mine, erai și tu prin preajmă. Îți mulțumeam că exiști, îmi mulțumeai că-ți mulțumeam că existăm.

Azi mă vulnerabil, azi nu-s adaptabil. Azi aș vrea ca să scriu. Doar să fiu. Fără pretenții că scriu. De câteva zile doar fotografiez fără să privesc. Fără pretenții că fotografie. Nu știu ce fac. Doar simt. Ascult. Ating. Din când în când mai simt mirosul de vanilie. Am avut și o emoție. Era din copilărie. Apoi, cumva, mi-am revenit.

O să mai hrănesc și mâine un câine, poate și-o curvă, poate și-un prost, poate o să-mi aduc aminte și de mine, de tine. Femeia și calul, frumoase ființe, nărăvașe ființe. Și Cezar e el, cumva. Am fotografiat ce uneori nu voiam să fotografiez. Azi văd totul cu alți ochi. Mi-e teamă de mine, mi-e teamă acum, c-am de tot, și nu știu de ce. Sunt prea dezbrăcat, prea dezarmat.

Azi mă proptesc de turle, de nimic, de ruine. Poate, mâine, mă regăsesc. Poate. Deocamdată, sunt. Deocamdată, trăiesc. De moarte mi-e frică, și astăzi și mâine. Probabil că și morții i-o fi frică de mine. Că, altfel, nu-mi explic de ce nu ne întâlnim.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.