13 ian. 2017
  |   Nu sunt Comentarii

Ce pierdem când pierdem?

Am spus și eu asta și i-am auzit de foarte multe ori și pe alții spunând asta: am pierdut! Dar, de fapt, ce pierdem când pierdem sau când avem impresia că pierdem? De fapt, ce înseamnă să pierzi? Nu cumva ne răsfățăm cu sentimentul de pierzanie?

Am pierdut bani, mașină, casă, iubit/iubită? Dar, oare, chiar erau ale tale, la propriu? Am pierdut trenul, am ratat momentul, am pierdut contractul, am pierdut sarcina. Dar, oare, chiar erau ale tale? De fapt, ce ai tu, concret, real? Îți spun eu, viața, doar viața ta este a ta. Restul e doar iluzie. Să te încătușezi alături de bunuri, de oameni, de situații, de trecut, pe care ai impresia că le-ai pierdut la un moment dat, nu înseamnă decât să-ți irosești viața crezând în ideea că trecând prin viață îți aparține și altceva în afară de viață.

Nu cumva singurul lucru pe care îl pierdem este esențialul, adică prezentul pe care îl ratăm crezând că mașina, casa și chiar copiii ne aparțin? Construim imperii în ideea că acestea chiar sunt în proprietatea noastră. Alergăm toată viața după proprietăți care nu sunt proprietăți decât scriptic. Facem copii și avem impresia toată viața că sunt ai noștri, iar când aceștia se rup de spațiul nostru privat avem regrete și ne dăm seama că nu sunt chiar ai noștri.

Mergem la propriul priveghi atunci când avem senzația că ceva, ce oricum nu ne aparținea, a dispărut. Eu cred că pierderile noastre sunt doar lecții de învățat, lecții pe care dacă le ratăm nu absolvim cu diplomă masteratul numit empiric viață. Oamenii pe care îi pierdem mor doar în noi, bunurile pe care nu le mai avem au ieșit din viața noastră pentru că nu-și mai găseau rostul, iar dacă noi am fost la înmormântarea lor înseamnă că am ținut la ele, dar nu înseamnă că le-am și pierdut, ele nu ne aparțineau, de fapt.

Nu, nu pierderea ne face oameni, oameni ne fac sentimentele și prezentul. Atât. Restul e iluzie. Iluzia care ne exaltă ne este mult mai dragă decât zece mii de adevăruri – Aleksandr Sergheevici Puskin. Serios?!

Am crezut la un moment dat că am pierdut dragostea, iubirea. Dar oare unde erau cele două pierderi înainte să devină ce-au devenit? Le aveam sau doar aveam impresia că le aveam? Am pierdut cândva pe sora mea, pe tatăl meu, și probabil că o voi pierde cândva și pe mama mea, pe iubirea mea, pe prietenul cel mai bun, murind sau trăind, dar oare chiar voi pierde ceva? Oare chiar îmi aparține ceva în viața asta în afară de viață, de prezentul pe care îl ratez uneori?

Da, cred că mă pot pierde pe mine, să mă ratez tot încercând să nu mai ratez. Da, pot să mă pierd în mulțime, printre oameni, pot să mă pierd printre rânduri sau gânduri, pot să mă pierd uitând să mai trăiesc, pot să mă pierd crezând că am de pierdut ceva ce nu-mi aparține. Da, asta pot, dar să pierd efectiv ceva, nu pot, pentru că, de fapt și în fapt, nimic nu-mi aparține în afară de prezent, de viață.

Ai pierdut ceva? Nu, nu ai pierdut nimic, pierzi doar timp gândindu-te la iluzia că ai pierdut ceva. Și încă ceva. Viața nu-i o entitate care există în afara noastră, ea nu există pe lângă noi, viața e în noi, iar pierderile cu care ne răsfățăm uneori vin din noi, nu din afară.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.