Prea dor de toți și de mine, prea dor și de tine, tată

Încerc, uneori, să ating ecoul vocii tale. Întind mâna. Încerc să te ating. Mă doare visul, îmi dau seama că răscolesc noroaie care în timp au devenit nimic nedescoperit. Te-am atins. Dar eram prea timpuriu și tu prea pe ducă. Ți-aș plânge acum, cu ochi plânși, dar nu te știu. Erai prea mare pentru mine iar eu cu mintea prea fragedă eram ca să te pot ține în minte. Mai plâng, uneori, în mine, cu fără tine sau cu tine. Mai plâng gândind cascade înfruntate cu tine. Mă mai trezesc, uneori și alteori, și cu mine. Mai dormi tu, mai dorm și eu. Ai crescut cu iarba și cu sfinții care nu mai sunt sfinți, tată!

Aș fi vrut, chiar aș fi vrut, să mă întrebi de copila care ți-ar fi spus acum, stângace, bunicule! Nevastă-ta se mișcă, încă, pe aici. Încă-i mama mea. Cu ea m-ai făcut, tată, așa, prost, poate, uneori, deștept ca un un cretin, bun și rău în același timp.

Îmi este foarte dor de tine. Nu te voi întâlni niciodată și pentru asta îți spun, tată, să-ți fie rușine. Încerc să-ți fiu fiul de care mândru să fii.

În rest, nu sărbătoresc ziua ta de naștere și nici nu te vorbesc de bine sau de rău, pentru că nu te-am cunoscut. Nu m-ai lăsat. Ai murit. De ce ai murit?

Ți-aș mai spune și că s-a prăpădit fiică-ta. Dar știu că nu-ți mai pasă, că dus ești pe veci și că nimic nu mai contează.

Colegii tăi erau prea mândri de tine. Iar tu ai căzut fix pe strada aia odioasă. Nu acolo trebuia să cazi. Eu caut să fiu mai tare ca tine. Vreau să cad fix când vreau eu. Dar, oare, cazi chiar cum vrei tu?

Glumesc, tată. Aș fi vrut să fi și tu de față. Noi avem glume noi, smartfonuri, interfoane, gagici tunate și cutremure controlate. Mișto, nu-i așa? Tu te prea dormi de ceva timp. Eu încă sunt pe aici. Le-am avut și pe proastele alea. Una era unguroaică, alta olteancă, una proastă rău. O am pe buna. O plac. Moare alta. Sunt azi și toți mor. Nimeni, tată. Cât să-mi fie dor?

Încă am aparatul foto pe care l-am cumpărat cu bani grei, de la consignație, fără să știe nevastă-ta, mama, futu-ți ceapa ta de tată care m-ai lăsat fără tine fix când aveam nevoie de tine.

Îți scriu rândurile astea pe o chestie care se numește blog. O chestie pe care mi-aș fi dorit să ți-o explic acum, tată, prostule, care nu ai vrut să stai cu mine, să te persiflez, la 49 de ani.

Îmi este prea dor de tine, scânduri, noroi și viermi care ai devenit, tată. Mama mi-a fost tu. Mama i-a îngropat pe toți, chiar și pe Mariana. Am rămas doar eu, ultimul Mohican din familia noastră. Nu știu cum să închid ușile și pe care să le închid mai întâi. Nu știu cum să fac și pe cine să împac prima dată. Probabil că doar moartea ne va alinia pe toți și ne va rândui.

A obosit lumea, tată, sunt toți hăbăuci, pe aici, nu mai avem țară, mama moare și eu sunt întârziat cu grijile. Îl am pe Cezar, tată. Te-ar fi plăcut, sunt sigur. Am făcut teatru, am iubit, am scris, m-am dedicat animalelor, am greșit, am iertat, am fost pus la zid, pedepsit, am încercat, am procreat și m-ai ales am încercat să orice.

Când fulgeră și tună lumea se sperie, eu sunt fericit, îmi pare că te văd. Mama mă învelea cu brațele atunci când fulgera și eram mic, azi, iubesc să văd fulgerul pe cer. Sunt fotograf și am vânat uneori și fulgere, dar nu le-am prins.

Am fost liber și m-am scuturat de toți. Am vrut iubită ca și mine, dar toate erau înrobite. Toți m-au vrut, nimeni nu mă înțelegea. Spălam nopți cu gândurile mele, am avut visuri cu tine și plângeam și lumea râdea.

Moare lumea, tată, și toți se vor flori, înflorite. Iubita mă respinge, pe motiv că viața e pustiu cu mine, deși cu toții ne prăbușim. Zmeura e la putere, cu ea poți să distrugi, orice. Eu sunt bine, transpir, gătesc, aștept să mă condamne ăștia. Ies cu Cezar, divorțez, o aștept pe soția ta acasă să vină cu tot cu ”nu mai știu cine sunt”.

Vreau să-ți spun câteva vorbe despre Cezar. Mă asculți? E un câine, prieten, bun. Cel mai bun. Dacă există suflet sper să mă auzi. Să-l aperi, e de-al nostru. Te rog. E gogoloiul meu mic, e Cezar, care a suferit cu mine mii de ore și de stări. Îl iubesc. Când îl vei lua să nu te aud că o să cobor sfinți din pod. Oblojește-l în fiecare noapte, tată, pe Cezar, este și o să fie doar al meu. Nu fă rabat. Un minunat în care am crezut. Îl iubesc. Iartă-l pentru că nu te-a cunoscut. Nu te-a cunoscut. De te-ar fi cunoscut măcar un pic.