22 feb. 2017
  |   2 Comentarii

Rătăcit în HD – Mă duc la Pui să dorm pe malul Streiului – Ziua 3

Ziua 3 m-a trezit cu senzația că nu m-am odihnit bine și aveam impresia că și Cezar simțea cam același lucru. În fine, noua țintă era localitatea Pui, adică tot în regiunea Văii Jiului. Uff. Îmi doream să merg și mai departe, dar presimțeam că nu voi putea face mai mulți pași. Și-am plecat și din Bănița. Așadar, mă îndreptam vertiginos, cu pași mari, fără să țin seama de bătături, spre localitatea Pui.

Traseul zilei 3: Bănița – Crivadia – Baru – Livadia – Pui. Obiective turistice nu prea aveam de vizitat așa că mi-am propus să merg cât mai lejer. Adică să fac mai multe popasuri, să mă opresc și să mănânc ceva cald. Vremea călduroasă. Tricourile erau pregătite pentru transpirație. Vroiam cu orice preț să ies cât mai repede din Valea Jiului, dar eram conștient că nu voi reuși să ajung în Țara Hațegului, în ziua aia, și, mai ales, fără un efort supraomenesc pe care oricum nu vroiam să-l fac.

Eram și deprimat, dar mai degrabă vroiam să ies de pe asfalt. Asfaltul ne-a rupt și pe mine și pe Cezar. Îmi doream iarbă, pământ moale, apă de fântână, vorbe de țărani care au bunul simț mereu la purtător. Efectiv goneam, atât cât puteam eu să gonesc cu rucsacul de circa 35 de kilograme în spate și cu un Cezar care efectiv nu pricepea ce se întâmplă dar venea credincios după mine, la pas, la piciorul din dreapta, așa cum l-am învățat.

Și-am mers, și-am pedalat, ne-am mai oprit, am respirat. Cezar era bine, viteaz ca un Cezar. Eu aveam spatele rupt, dar am luat un ketonal, la un moment dat, și-am mai uitat de durere. Eram ca un robot. Ținta era localitatea Pui și trebuia să ajung cu orice preț acolo. Am făcut niște pauze mai lungi, mai ales la urcări de pante. Eram obosiți, eram neodihniți, mai ales după seara de la Bănița, unde am auzit numai marfare și tiruri încărcate cu banane și cu diverse legume venite de pe la turci sau olandezi.

Nu ne-am poticnit. Am încercat să calculez timpii rămași până la înserare, timpii pe care îi mai aveam la dispoziție să îmi fac și cumpărături, să instalez cortul și mai ales timpii necesari să găsesc un loc unde să pun un cort, un Cezar și mai ales pe mine. Îmi doream un foc, o bucată de slănină prăjită, chiar și rustic, cu bățul înfipt într-o halcă pe care s-o țin deasupra focului. Mă gândeam. Doar mă gândeam, în timp ce pășeam alături de Cezar cu speranța că în curând localitatea Pui o să se arate în toată splendoarea ei ca un Las Vegas ascuns al României.

Într-un târziu am trecut peste Râul Bărbat și-am pătruns triumfători în localitatea Pui. Nu ne aștepta nimeni din zonă, în afară de un individ pe care nu-l cunoșteam și care fusese trimis de o prietenă de-a mea, Victoria Plitea, să se oprească, dacă tot e în drum spre Hunedoara, și să-mi aducă niște algocalmin. Când parcurgi kilometri întregi pe jos un algocalmin sau un ketonal e binevenit.  Omul, împreună cu fiica lui, m-a așteptat pe o terasă din centrul Puiului (mie îmi părea centrul universului, atât de tare îmi doream să ajung acolo).

Ne-am regăsit, i-am dat lui Cezar să bea apă dintr-o scrumieră mai mare și apoi mi-am făcut cumpărături. Mi-am luat o bere și în tot timpul cât am băut licoarea aia am încercat să leg prietenii. Vroiam să mă cazez. Repede. Eram rupt și eu și Cezar. Era ora 18 și ceva, nu-mi mai amintesc exact. Ne doream un loc liniștit unde să ne punem cortul. Nimic altceva. Un nene foarte dibaci în ale vorbirii mi-a recomandat să mă duc pe malul Streiului. Pe acolo trece râul Strei. Serios, am zis? Bună idee.

Asta am și făcut. Numai că era ceva distanță de făcut din centrul Puiului și până pe malul Streiului. Dar ce să facem? Eram pe cont propriu, trebuia să ne descurcăm. Adică mai aveam circa 2 kilometri de făcut, în principiu, o nimica toată. Hm, știi cât de lungi au fost acei kilometri? Fiecare kilometru nu avea o mie de metri, ci sute de mii. Aveam impresia că nu se mai sfârșesc. Am întrebat un sătean: mai e mult până la malul Streiului? Răspuns: noo, imediat ajungi. Numai că noi nu mai ajungeam. Și ne doream apă și măcar o bucată de slănină prăjită pe un foc fie el și rustic.

Într-un final am văzut Streiul. Curgea agale, fără nici o grabă. Gunoaiele aruncate de mojici nu-l deranjau, era blând, nu comenta, era la ora de ”asta e!”. M-am dus să cercetez. Locul îmi plăcea. Eram la granița unei grădini de țăran, gospodar om, și a unui teritoriu ce-i aparținea în totalitate Streiului. Mi-am căutat un loc, drept, cercetat cu un poloboc imaginar și mai ales cu spatele întins pe pământ, urma să-mi montez din nou cortul, care nici nu era ușor de montat și nici ușor de suportat în condițiile în care aveai cu tine înăuntru și un ciobănesc german de 40 de kile, deși, pentru mine cred că Cezar a fost motivul care m-a ajutat să n-o iau razna. Cezar, prietenul meu cel mai bun și pentru care am cărat mâncare și apă mai mult decât pentru mine. Dacă eram singur, probabil că aveam momente de clacare.

Am instalat cort, m-am spălat în râul Strei. Am băut apă. Cezar s-a mai înzdrăvenit. Am instalat repede cortul, se întuneca. Aveam nevoie, totuși, de un ceva deasupra capului. Aveam slănina pe care o vroiam prăjită la foc mic, dar nu mai eram în stare să fac și asta. Așa că am desfăcut o conservă, am curățat niște usturoi și am mâncat carne la conservă și slănină neprăjită, repede, că picam de somn, pe malul Streiului, la Pui. Ah, aveam și pâine proaspătă cumpărată de la abeceu.

Și ne-am băgat în cort. Cezar s-a întins pe folia protectoare. L-am ridicat și i-am pus o pătură. Mi-a mulțumit cu câteva limbăieli. M-am băgat și eu în sac și am stins lumina. Nu mirosea chiar a roșii de grădină, doar a Strei care guiță de dorul apei care curge fără genți marca Nike, sticle de plastic și papuci care duhneau a nemernicie omenească.

Și-am adormit, amândoi. Ca niște obosiți care au călătorit, nu ca unii care au crezut că a călători însemnă a butona de-amiază diverse gadgeturi moderne.

Redau aici și un scurt rezumat din jurnalul de pe facebook.

Am intrat în Baru. Popas la Hanul Boleștilor. Alimentăm și plecăm spre Pui. Vreme faină. Oameni primitori. Mă descalț juma de oră. Vă las. Revin cu noi vești. Abia aștept să intru în zona 2.

Am ieșit din Baru. Urmează Pui. Un mic popas. E cald. Cezar târâie limba după el. Am dat și de-o cișmea. Zăbovim și plecăm mai departe. Trafic mare pe sosea. Tirurile ne răcoresc, dar să vezi praful… Ne încurajăm unul pe altul. Ne citim la Pui. Vă salutăm cu drag și oboseală.

Am vrut să fac popas. Să consum o apă, ceva… Nu-i de stat. Cum e meniuuuu așa-i și locul, chelnerii… plictisiți, lălâi, fără chef. Fac popas mai bine la Livadia, chiar dacă mai sunt 3 km.

La Livadia oameni de treabă. Vreau să ajung neapărat la Pui. O pisică ne urmărește. Cârcotașa de servici? Cald și… mai puțin bine… Mi-am luat și pâine din Livadia, chit că la Pui cică ar fi brutărie. Mai sigur.

Un drum greu. Totuși nu ne-am dat bătuți. Suntem în Pui. Ne campăm imediat. Revin cu detalii. Deocamdată alimentăm. Am găsit și niște răni. Dar mai contează? Important e că i-am făcut Cezarului sticlă pentru apă.

Sfârșitul zilei 3. Pe malul Streiului, găzduit de Comuna Pui. Cum ajungi aici unde am campat eu? Întreabă-mă. Suntem rupți de picioare. Căldura și km pe asfalt nu-s chiar ok. Trafic… M-am dres cu un energizant pe traseu, recunosc. După ce am făcut ultimul popas în Pui aveam senzația că nu mai ajung unde vroiam. Când am ajuns eram nehotărât. Am aruncat rucsacul și m-am întins pe jos. Nu am simțit nici o gâlmă în spate. Aici, am zis. Și tocmai trecea un tren. Întrebare: toate trenurile trec prin Valea Jiului? Am pus cortul. Țânțarii ne invadează. Suntem rupți. Vreau slănină și pâine prăjită. O fac. Și dacă nu mai dorm. O seară minunată tuturor. Chiar și cârcotașilor. Ah, să nu uit. În stânga cortului am Streiul. Mâine sunt ciuruit. Dacă am uitat ceva revin.

Rezumatul zilei

Caniculă, asfalt încins, un Cezar obosit, bătături și bocanci rupți. Popas la Hanul Boleștilor unde am și mâncat o ciorbă caldă, care parcă s-a terminat prea repede. A fost cea mai bună ciorbă din lume. La Pui m-a așteptat un om cu algocalmin. Trafic infernal. Am parcat pe malul Streiului. Și pe-acolo au trecut trenuri, mai puține, ce-i drept. Ne citim în următoarea zi.

Sfârșitul zilei 3. Am parcurs 20 km. Am plecat din Bănița și-am campat la doi kilometri de centrul localității Pui. Traseul: Bănița – Crivadia – Baru – Livadia – Pui.

Urmează fotografii pe care le voi comenta.

Asfaltul și traficul…

Locuri frumoase pe care merită să le vizitați, pe jos, desigur…

La galop…

Un fluture care se uita la problema bocancului meu, picioare frânte, un Cezar obosit și însetat…

O casă din 1934…

Final de zi…

Toate articolele acestui serial vor putea fi găsite și pe pagina Din Memorie. Un jurnal sumar de călătorie poate fi citit și pe pagina de facebook a Turistului Rătăcit.

Urmează Rătăcit în HD – Episodul 6 – Intrarea în Țara Hațegului cu un nou drapel – Ziua 4

 Stai aproape.

Rătăcit în HD este parte din proiectul ”Turistul Rătăcit”, ambele inițiate de bloggerul și fotograful Traian Urieș.

2 Răspunsuri la Rătăcit în HD – Mă duc la Pui să dorm pe malul Streiului – Ziua 3

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.