10 ian. 2019
  |   Nu sunt Comentarii

Scrisoarea unui copac către om

Când eram copil, copacul de lângă cărarea care mă ducea într-o vale seacă era cât mine. Subțire și sărac în crengi, păzea cărarea unduindu-se din când în când în bătaia vântului. De fiecare dată când treceam pe lângă el îl salutam și-l mângâiam cu degetele mele micuțe.Uneori, aveam impresia că mă salută și el, șoptindu-mi cuvinte șuierate de frunzele lui micuțe. Îmi era drag. L-am făcut copacul meu, i-am cerut să fie prietenul meu. Și el nu a avut nimic împotrivă. În ziua aia mi-am promis că atunci când o să fiu mare o să-i plantez niște frățiori.

Acum, copacul meu are trei frățiori, un măr, un cireș și-un păr, toți trei cresc în locuri diferite. Nu s-au întâlnit niciodată, dar le-am povestit fiecăruia în parte despre existența celorlalți. Sunt fericiți. Au apă suficientă, protecție, sunt îngrijiți și răsfățați.

Dar să mă întorc la copacul meu. Anii au trecut și peste mine și peste el. Dacă în copilărie era cât mine de înalt, când m-am făcut mare el crescuse de vreo cinci ori cât mine. Mergeam, uneori, la el, în zile toride de vară, mă rezemam de el și îi povesteam întâmplări din copilărie, bucurându-mă de umbra lui. Mă asculta în tăcere. Niciodată nu mă întrerupea. Tremura uneori și suspina mișcându-și frunzele mai mari ca palma mea de bărbat matur.

În timp, cărarea păzită de copacul meu, a dispărut. Oamenii care treceau pe acolo fie au murit, fie au plecat spre alte meleaguri. În schimb, undeva prin apropiere, și-a făcut apariția o stână de oi. La stâna aceea cred că erau vreo 400 de oi, vreo 2 măgari, un cal și fix 6 câini mari și lățoși.

Într-o zi s-a întâmplat ceva foarte groaznic. Mă trezisem de dimineață și am plecat către copacul meu. Iarba plină de rouă îmi uda bocancii, iar aerul rece al dimineții îmi amintea de umbra copacului meu de care mă bucuram în zilele toride de vară. Nu presimțeam nimic. Eram fericit și îngândurat. Cezar alerga ba în fața mea, ba rămânea în urmă cu botul înfipt în iarbă, adulmecând mirosuri pe care doar el le simțea.

Apropiindu-mă de locul în care îl lăsasem în urmă cu câteva zile, am observat că nu mai era. M-am oprit în loc și m-am uitat în jur, atent. Pentru o clipă am crezut că m-am rătăcit. Nu, nu mă rătăcisem. Chiar dacă gândurile năvăleau ca nebunele în capul meu, am conștientizat că eram pe drumul bun, pe locul pe care cândva șerpuia o cărare.

Am luat-o la fugă spre locul unde trebuia să fie copacul meu. Am ajuns acolo și în fața mea stătea o cioată, un rest din copacul meu. În jurul acelui loc era mult rumeguș, sângele copacului meu. Am căzut în genunchi. Mă uitam cu disperare la ceea ce mai rămăsese din copacul meu. Parcă îl auzeam cum striga secerat de drujba nemiloasă a unui Om.

Am început să plâng ca un copil. Parcă îl vedeam, sfârtecat tot, cu crengile împrăștiate în toate direcțiile. Mi-am pus capul pe ciotul care parcă mă chema. Am plâns și-am înjurat. Am ridicat brațele spre cer și-am strigat cât am putut, DE CE?!

De ce mi-ați luat copacul, prietenul alături de care am crescut? De ce, Omule? Cu ce ți-a greșit copacul meu? Nu stătea în calea nimănui? Făcea umbră pentru trecători, era sprijin și hrană uneori pentru păsările cerului. Era frumos, era singur. Da, atât de singur. De ce, Omule?!

M-am resemnat, într-un târziu. Ridicându-mă în picioare, m-am uitat în jur. Speram să mai găsesc măcar o crenguță, cât de mică, din copacul meu, pe care s-o iau acasă și s-o pun lângă acvariul lui Bili. Doar rumeguș, Omul îl luase cu totul, lăsând în urma lui doar un ciot înfipt adânc în pământ. Copacul meu mai avea doar picioare, pe care nu le vedeam, dar le auzeam, acolo sub pământ era multă jale, frământări și plânsete. Mi-am șters lacrimile și, uitându-mă mai atent în jur, am văzut o scrisoare ascunsă de firele de iarbă. Am ridicat bucata de hârtie, m-am așezat pe pământ și am început să citesc. Era o scrisoare scrisă în graba drujbei de copacul meu, prietenul meu necuvântător. În amintirea lui voi lăsa scrisoarea aici, s-o citească și alții. Poate așa vor scăpa de securea nemiloasă a Omului mai mulți copaci nevinovați.

În amintirea ta, copacule care mi-ai fost

Dragul meu prieten. Știu că o să afli cu durere în suflet despre moartea mea și că eu n-o să-ți mai pot șterge lacrimile, că n-o să te mai pot mângâia cu frunzele mele mari, că n-o să-ți mai fac umbră în zile călduroase de vară, că n-o să-ți mai pot șopti la ceas de seară că te iubesc. Dar mai știu că voi rămâne pe veci în amintirea ta.

Omul acela a fost rău, știu că asta vei spune. Da, poate că Omul acela chiar a fost rău. Eu, însă, victima lui, nu sunt supărat pe el și chiar l-am iertat chiar din prima clipă în care m-a trântit la pământ. L-am iertat pentru că Omul m-a dus la el acasă și m-a făcut lemne pentru foc. Omul avea nevoie să se încălzească, iar eu i-am ieșit în cale. Eram singur, ce puteam să fac? Am urlat de durere și m-am resemnat. Până la urmă, cumva, Omul trebuia să facă focul în sobă. Are copii mici care au nevoie de căldură. Dacă nu eram eu, erau alții, frați de-ai mei tot singuratici.

Nu fii supărat, prietene, o parte din mine a rămas în pământ, poate cumva voi reuși să renasc, poate o sămânță din mine va încolți la primăvară și așa poate vom reuși să ne revedem. Viața merge înainte. Să le spui la frații mei că-i iubesc la fel de mult cum te-am iubit pe tine. Să ai grijă de ei, să-i cureți de uscături și să le dai apă multă să crească cât mai mari. Și să te bucuri de poamele lor.

Știu că nu mă vei uita, chiar dacă poate cândva îți vei face alt prieten. Eu voi exista mereu în mintea ta, atât în mintea ta de copil rebel, cât și în cea de adult care uneori e prea serios. Bucură-te, prietene, de umbra fraților mei care încă mai trăiesc. Ascultă-le șoaptele și păstrează-i în memoria ta, că poate într-o zi n-o să-i mai găsești.

Iar tu, Omule, nu ne mai tăia decât dacă ai strictă nevoie de noi. Nu ne mai măcelări doar ca să faci obiecte din noi. Nu uita, Omule, că noi, copacii, nu cerem de mâncare, nu te obligăm să ne dai apă, în pământ avem tot ce ne trebuie. În schimb, noi îți dăm umbră, aer, frumusețe, liniște, te protejăm de inundații și alunecări de teren. Fără noi, animalele vor muri sau vor pleca. Ai nevoie de noi, Omule. Ai grijă de noi. Creștem greu, devenim mari în zeci, uneori, sute de ani, iar tu vii și ne culci la pământ în câteva clipe. În locul nostru nu pui nimic, nu ne auzi strigătele, ne privești doar ca pe niște lemne.

Noi nu suntem doar lemn de foc, noi suntem viață, pentru planetă, pentru tine, pentru animale. Nu ne mai trata ca pe niște obiecte fără viață.

Acum vă las, dragii mei, pe tine, prieten drag, pe tine, Omule nemilos, pe voi, frații mei care mai sunteți în viață. Aveți grijă de voi. Și să nu mă uitați. Semnează cel care a fost cândva un copac singuratic, păzitorul unei cărări care a dispărut și ea odată cu mine. Cu bine.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celorlalți 54 de abonați

Despre fotografie
Foto Blogger