Pe serpentinele nebănuite ale sufletului meu

Liniștea îmi devenise o străină care se prostituează pe bani. Întâmpinam diminețile doar pentru că îmi doream să vină o nouă noapte. Eram în așteptarea unui ceva nedefinit, fără forme, atemporal. Crucea devenise prea grea, ajunsesem mai mult să o târâi, brațele nu mă mai ajutau. În fiecare zi trăiam ceva ce semăna a resemnare.

Într-un târziu, atunci când toți mă renegau, un simplu gest și-a apărut ea, venită parcă din negura uitării, din timpuri pe care le credeam de mult apuse. Plină de viață, zâmbitoare, îmbietoare, cu brațele deschise, cu ochi mari, deschiși parcă doar pentru mine.

Am întins mâna și-am simțit că parcă ating un înger. Era totuși reală, puteam să-i simt finețea, respirația ei mă copleșea. Mi-o doream atât de mult, o așteptasem atât de mult. Răbdarea mi-a fost răsplătită. Puteam s-o strâng în brațe, puteam să văd din nou frumosul din jurul meu. Din nou simțeam că-mi pare rău că timpul nu-i mai mult.

Și timpul s-a scurs. Și noi ne-am iubit. Și sensul lucrurilor a devenit anormal de normal. Până în momentul în care a dispărut din nou. M-am trezit ca dintr-un vis trăit parcă cu ochii deschiși. Și la plecare a luat totul cu ea, nu mi-a lăsat spre păstrare decât senzația că a fost, că a trecut prin preajma mea.

Nu mi-a lăsat nici măcar o fărâmă de viitor. Am rămas încorsetat în trecut, iar prezentul parcă mă ucidea încetul cu încetul.

Acum, navigând pe serpentinele sufletului meu, îmi dau seama că nu drama doare, că nu lipsa ei mă face una cu pământul, ci urmele lăsate la întâmplare, peste tot.