11 Apr 2017
  |   Nu sunt Comentarii

Singură, printre mii de anonimi

Când am văzut acea bancă mi-am adus aminte de prima mea iubire. Prima iubire nu se uită, nu se iartă, nu se epuizează, nu moare, niciodată, ea rămâne, acolo, pe o bancă a sufletului, o bancă anonimă care rămâne goală mereu și care are o formă diferită pentru fiecare ființă de pe planeta asta.

Prima mea iubire a apărut tot pe o bancă. Una de tren. Iar mai apoi s-a accentuat pe o bancă dintr-o mică gară. La prima bancă am simțit acei fluturi care zboară prin stomac fără absolut nici o direcție. La a doua bancă aveam crampe în stomac.

Pe banca din imagine au stat, visat și trăit mulți oameni. Unii mai în vârstă, alții mai tineri. Nu i-am văzut pe toți, dar când am trecut pe acolo parcă îi simțeam, parcă îi auzeam vorbind, șușotind, parcă auzeam cum puștanul de 20 de ani îi spunea unei puștoaice de 18 ani că ar vrea s-o sărute, timid, întinzând o mână tremurândă spre mijlocul fetei care își dorea, de fapt, să fie sărutată.

Prinde-o în brațe, parcă spuneam, oprindu-mă, în dreptul băncii. În locul în care m-am oprit se auzeau, parcă, sunetele iubirii. Aveam impresia că de acolo puteam să surprind toate momentele acelei bănci. După ce am declanșat am rămas pe loc, nemișcat. Vroiam mai mult. Vroiam să aud toată istoria acelei bănci. Copacul din spate parcă mă ruga și el să nu mă grăbesc.

Era mult verde în jur, dar culorile îmi spuneau, parcă, și ele, că povestea acelei bănci e mai importantă decât culoarea. Am tăcut. Am ascultat. Am privit. Nimeni, în ziua aceea, în Timișoara acelei zile, parcă nu avea curajul să deranjeze singurătatea acelei bănci. Stăteam și mă uitam la ea, cu multă liniște în jur, și trăiam momentele primei mele iubiri. Emoția, curajul, dorința, timiditatea, parcă le vedeam pe toate stând aliniate într-o ordine anume pe acea bancă.

Poveștile din călătoriile noastre generează imagini pe care de cele mai multe ori nu le poți printa. Însă, uneori, prin călătoria noastră, prin propria viață, revedem ceea ce mintea noastră nu ar fi putut reda fără o imagine anume. Și când se întâmplă asta sufletul nostru parcă renaște, parcă devine mai autentic.

Într-un târziu, după multe minute de rătăcire prin trecutul meu, m-am desprins din locul ăla și-am plecat mai departe, spre un alt viitor, spre un alt trecut. Banca mea, pe care o voi vizita ori de câte ori voi avea ocazia (nu mă voi așeza pe ea, vrea să fiu doar un simplu spectator) sper să rămână mereu acolo, să strângă mult mai multe povești, și sper să o vizitez și iarna, atunci când frigul sau zăpada îți readuc în minte și povești de dragoste mai înfrigurate.

Plecând de lângă ea, gândindu-mă la ea, la banca mea, la ea, la prima mea iubire, am mai scris și asta…

te uită atent, privește la ea,
e banca mea, dar și a ta,
stai o clipă, te uită la ea,
fără grabă, e-n calea ta.
o vezi, n-o simți, dar parcă o auzi,
pleci capul, parcă te scuzi,
de ce și cine și ce?
că ce, că cum, că parcă ce?

Articol inspirat din realitate, scris și pentru SuperBlog.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celor 50 de abonați

Artă vizuală

aparate foto

Despre fotografie
Foto Blogger