22 oct. 2013
  |   5 Comentarii

Stampila, societatea si nevoia de autenticitate

Azi toata lumea se stampileaza. Ai vazut? Vrei factura si chitanta, na si stampila. Vrei sa fii original, iti faci stampila si stampilezi la greu. Traim parca intr-o era a stampilelor, de toate felurile, cu sigle, cu nume, cu J cu R de la firma, cu tus negru sau albastru, din plastic sau din lemn de dud, de buzunar sau de birou, cu CNP-ul personal, cu serie si numar de CI. Ce sa mai, toata lumea vrea o stampila. Pune stampila aici, pune-o si acolo. Bun. Stai, n-o baga, ca nu am terminat…

Ba mai mult decat atat, cand te enervezi pe cineva si n-ai stampila la tine o aplici verbal: … iti trag o stampila de nu te vezi! In sintagma asta referindu-te, evident, la dosu’ palmei, care nu are amprenta. N-ai cont de facebook, nu existi. Nu ai stampila, nu esti autentic.

Vrei chestii sigure si tranzactii autentice chiar pe online, iti achizitionezi, asa cum se cuvine, o amprenta digitala, adica un fel de stampila online. Firmele, ca ele sunt posesoarele cele mai frecvente de astfel de obiecte, au stampile la purtator, la contabili, la director, la secretara, la patron, la nevasta patronului, aproape peste tot.

Candva prin tineretile mele mi-am facut si eu o stampila, asa, sa fiu mai cu mot. Am construit-o singur. Am luat o bucata de cauciuc si am inceput sa tai finut cu lama, ca nu aveam cutter atunci. Si am tot taiat si decupat pana am obtinut doua litere, T si U, adica initialele numelui si prenumelui. Dupa ce am fost multumit de gumele alea, le-am spalat, uscat si lipit pe alta bucata de cauciuc patrata, la care am atasat, tot prin lipire, un maner. Si gata, aia a fost stampila mea personala. Ce faceam cu ea? Iti spun eu, stampilam toate cartile din biblioteca personala ca sa nu-mi mai tot spuna prietenii ca nu mai stiu ce carti le-am imprumutat. Am fost original si chiar ma mandream cu asta.

Stampila aceea probabil ca acum zace pe undeva printre vechiturile din copilarie. Azi am stampila moderna, de la firma, dinaia plata, de buzunar. O am, dar tot prin birou zace, ca m-am plictisit s-o tot port si s-o mut dintr-un buzunar intr-altul.

Si daca tot vorbim de era stampilelor sa va spun si-o poveste cu o stampila de la o firma pe care am inchis-o mai demult. Intr-o zi, ma suna un politai de la fraude economice si imi spune ca trebuie sa ma prezint la politie sa dau o declaratie. Am amutit. Zic si io: da’ ce-am facut? Pai dumneata nimic, se pare, da’ mai bine veniti maine si vorbim. Inchid telefonul si incep sa fac retrospective. Nu-mi iesea nici o frauda la iveala. Asa ca am stat linistit si-am asteptat momentul.

Ma prezint la nea fraudistul de economice si astept povestea. Bla, bla, bla… Ideea care a fost? O tanti, nu stiu ce tanti, o facut rost de stampila de la firma de atunci si a aplicat-o pe o adeverinta de salar, adeverinta cu care s-o prezentat la magazinul Domo si si-o achizitionat o lada frigorifica, televizor si masina de spalat, toate in rate. Dupa care n-o mai platit nici o rata. Si uite asa a trebuit sa dau cu subsemnatul si sa spun daca a fost femeia aia angajata la mine si daca semnatura de pe adeverinta este a mea sau a contabilului. Totul era un fals, cu exceptia stampilei care chiar era identica cu a mea. Penal cred ca a scris pe femeia aia, dar asta deja nu mai conteaza. Cazul fuse si se duse.

Vezi, ce ti-am zis, toata lumea are stampile si stampileaza la greu. Acuma am auzit ca exista si pixuri cu stampile. Daca este sa vorbesc ce produs de birotica imi da mie dependenta as spune ca pixul, pentru care am si o obsesie. Motiv pentru care obsesia asta m-o facut sa strang sute de pixuri in colectie, desi unele nu au fost folosite niciodata. Dar un pix cu stampila nu cred ca ma pasioneaza. Si asta pentru ca sincer sa fiu am capatat o oroare de stampile. Or sa-mi iau o oroare cu pix nu mi-ar placea. Si iti mai spun ca sunt atat de dependent de pix ca uneori intind pixul spre monitor sa continui scrisul pe care l-am inceput cu tastatura… Mno, ce sa-i faci, de la concentrare se trage tot, chiar si atunci cand bag bricheta in gura si vreau s-o aprind cu tigara.

Si nu pot sa inchei pana nu-ti spun ce stampila personala mi-as face. Pentru ca multa lume nu tine cont si de starea mea sufleteasca, de cheful pe care il am in cate-o zi, de dispozitia mea sa vorbesc sau sa ascult, mi-as face o stampila ajustabila, cu multe replici, pe care s-o reglez automat in functie de starea mea si cu care mai apoi sa-mi aplic pe frunte diverse mesaje, cum ar fi: sunt prost dispus, te sun eu, nu am chef sa ascult, vino maine, ma doare maseaua, capul, piciorul, mana, sunt racit, am treaba, nu ma intereseaza, vreau liniste, esti prost etc. Ar fi o treaba super. Si neuronul s-ar odihni mai mult, nu-i asa?

Articol stampilat pentru SuperBlog 2013.

forgifs.com

5 Răspunsuri la Stampila, societatea si nevoia de autenticitate

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te la blog prin email, pentru tine e gratis

Introdu aici adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 67 de abonați.

Despre fotografie
Foto Blogger