Ți-am tot spus că te iubesc, gata! (p)

Ți-am spus cândva că te iubesc. Mai apoi ți-am tot repetat aceste cuvinte. Dimineața, la prânz și seara te întâmpinam cu același salut, te iubesc! Când îmi pierdeam firul gândurilor îți spuneam din nou că te iubesc.

Uneori mi-ai răspuns și tu cu aceeași monedă. Alteori ai ales doar să zâmbești și să taci. Când uitam să-ți adresez ce două cuvinte mă întrebai din priviri. Când nu eram prezent mă întrebai la telefon dacă te mai iubesc, iar eu îți reaminteam că da, te mai iubesc.

La un moment dat s-a întâmplat ceva și acel te iubesc nu-mi mai ieșea cum trebuie. Parcă nu-l mai recunoșteam, îmi era străin ca tata. M-am oprit din goana după fluturi și m-am întrebat: ce s-a întâmplat? Unde-i magia de altă dată? M-am înstrăinat de mine sau de tine?

Nu mi-am găsit răspunsurile care să-mi redea liniștea interioară, dar m-am mulțumit cu ce aveam. Am continuat să-ți spun te iubesc, dar o făceam în mare grabă și mai mult când trebuia să vin cu un cadou de 8 martie.

Apoi am descoperit că nu e suficient doar să-ți spun, că e nevoie și de implicare, de empatie, de emoție, de dorința de a te vedea fericită. Am pornit din nou motoarele și-am început să-ți arăt că te iubesc, fără să-ți spun acest lucru. Și parcă se făcea din nou primăvară. Și-a apărut din nou magia.

Dar nu simțeam din partea ta același lucru. Și nu găseam nimic corect în asta. Și iar m-am întrebat, m-am înstrăinat, am devenit derutat. Nu mai eram sigur că fac ce trebuie. Căutam să fiu mai mult singur pentru a putea înțelege distanța și apropierea de tine. Îmi era greu, dar așa credeam că trebuie să fac.

Apoi s-au întâmplat lucruri care nu ne apropiau, lucruri care dezbină, înstrăinează sau spulberă sentimente nobile. Ne-am lăsat în voia valurilor, eu nu am putut să te trag la mal, iar tu aproape că te-ai înecat. Eu te așteptam la țărm în timp ce o corabie rătăcită te aducea la mine. Te-am resuscitat cumva și am așteptat parcă să-mi spui că mă iubești. Nu mi-ai spus asta. M-ai privit și parcă nu erai mulțumită că mă vezi.

Te-am luat de mână și te-am dus acasă, ți-am oferit un cadou, am băut șampanie și apoi te-am iubit până la sufocare, stângaci dar cu dorință. N-a fost de ajuns, când ne-am trezit din extaz ne uitam unul la altul ca doi străini.

Azi nu mai știu să spun te iubesc. Îmi par cuvinte atât de seci, de reci și de inutile. Nici cadourile de 1 martie nu-mi mai oferă satisfacția de altă dată. Ne-am schimbat. Și noi și lumea. Ne iubim doar de Crăciun sau de 8 martie. Ne alintăm și ne strângem mâinile, ne îmbrățișăm doar pentru că așa trebuie. Deși eu cred că nu trebuie dacă nu trebuie.

Doar mi-am adus aminte. Și-am scris. Poate-ți aduci și tu aminte. Acum te las, că vine luna martie și din nou trebuie să mă pregătesc sufletește pentru acel sec Te iubesc.