Că te apucă dracii! Că câte mame te-or făcut? De mi-ar fi murit vie. Măcar. Dar a murit fără mine-n gând cu ia în dorințe deșarte. Creșteau crinii fără rost. Vara se opintea să-i ofere 89 de veri primăvăratice și necunoscute. Totul s-a obosit, opintindu-se. Eu nu am obosit, dar obosirea și suflarea au cedat, crezând că nu cedezi, oricum…
Apoi, au urmat nopțile, nebunele, cu mamele și cu sfinți.
Traian sunt, MAMĂ. Au aruncat pământ pe tine, dar promit că nu te las. Ziceam. Plângeam. Parcă te vedeam. Am aruncat și eu o mână. Îmi cer iertare, MAMĂ. Sufletul tău e cu mine, l-am luat eu, e în siguranță, cât mai sunt. Tu mai făcut cretinul, deșteptul sau idiotul care sunt. Tu n-ai murit. Și nu te las să mori. Am nemurit și eu când te-am văzut fără vorba ta calmă.
Cezar te caută. Eu te creionez și te visez. Mă apucă când mă gândesc că în groapa aia mă aștepți.
MAMĂ, drum lin, dacă există mnezău îl rog din suflet să îți iubească venirea și ce-o mai exista. Al tău, ultim și unic, Traian. Despre mai multe vorbim când vin și io, dacă mă primește.
Acum mă pun în genunchi și mă înclin fața ta și spun mulțumesc că mi-ai dat viață. Îți sărut mâna, asta am făcut. Știam că ne v-om despărți, momentan.
Ce mai poţi să spui?