20 sept. 2020
  |   Nu sunt Comentarii

Ultima redută, ultima coardă de vioară

Prost, nătâng, degetar bădăran cu clape, solist la apel de seară, doritul și iubitul tău din ceasuri prea de seară, blocatul vieții tale, adică eu. Cu capul plin de dureri. Încă mă pansai. Chicoteam. Ce să mai zic? Tu mă oblojeai, cu buze, cu vrute, cu nevrute, cu șoapte, cu ochi închiși, cu buze tremurânde, cu auz de tanc sau de clape de pian abia atinse, și eu încă respiram. Plângeam, uneori, tu mă priveai. Te lăsam. Ce puteam să-ți fac? Au fost și clipe când muream, nu m-ai lăsat. Cumva, cretinul acestei lumi și-a tale, m-am simțit chiar și EU.

Eram așa de trenduiți pe-o cale, pe calea noastră. Ai deraiat. Iar. Ți-am spus, cumva, într-o doară, că iar am fost lovit. De boi, de vaci, de ăștia care mai șiroiesc prin turma muribundă. Tu doar te-ai hilizit la lună, spunându-mi că-i acolo. Eu doar lăcrimam la colț. Să nu mă vezi. N-am vrut să simți și tu tânguirea flautului. Credeam că-i bine, că era bine. Am uitat că binele e rău.

Îmi pare rău. O să-mi retrag redutele. Tot eu sunt, tot eu voi rămâne, dar fără redute. Doar că n-o să mă mai simt. O să iau cu mine doar atât, mâini împreunate printre ruine antice și de demult, atingeri nervoase de cort sau de apus, simțurile, toate, când ne-am atins, pianele și vocalele care-au deranjat un neam, sforăielile cu dus și întors, nopțile neostoite sau nervoase, răsăritul, asfințitul balconier, plimbarea din ceasuri de seară brută, frigul care te împingea, degete, buze, ochi, cascade, încercări, impulsuri, dorințele le iau pe toate, și durerea de genunchi mi-o iau, să nu fie corvoadă, mai apoi, pe țânțari i-am omorât, sper, îi las acolo, dar sângele nostru de pe pereți, oricum, îl iau, și nopțile nedormite le iau, și zilele în care clipocind crezând că ești le iau. Și multe alte nimicuri o să iau. Plec cu mine și cu tine. Cu noi. Cu amândoi.

Mă simt tot mai aștenut și asta nu e bine. Sunt și deraiat, de mai mult timp. N-am spus nimic. Mi-am tot reparat, un oblon, o țiglă, un șifonier. Tu, nimic. Constructivă și completă. Mereu. Te felicit. Sper să înțelegi ce-am spus. Eu recunosc, tu, constructivă și completă. Eu mă avânt, tu spui că iubești, eu încerc să construiesc, timid, ceva, tu spui că iubești, eu tai fâșii mari din trecut, tu spui că iubești. Încerc ce n-am încercat niciodată de când sunt, tu-mi spui că iubești. Bine.

Te înțeleg, femeie. Te dai, dar încă nu știu cărui sfânt, că sunt mulți, din câte am aflat la ultima liturghie. Ultima care m-o acaparat. Oricum, barba și muzica mi-o crescut. Am evoluat, an după an. Și visele și colții mi-or crescut, de la an la an.

Poate n-o să mai pot scrie vreodată, așa că te rog să asculți clapele pianului, ceva îți vor spune. Doar ascultă. Lasă-te din brațe.

Nimeni nu aude tânguirea pianului dacă nimeni nu-i atinge clapele.

Clapa de pian nu moare niciodată, ea așteaptă, în nemernicia ei, degetul potrivit.

Sub fiecare clapă, pianul, are o tânguire, tresărire, un apus, un isoscel, un ceva ce vrea doar păpușarul să fie, dar e obligatoriu ca cineva să apese, să sape, sub clape.

Pe fiecare clapă de pian există stări, trăiri, curaj sau lașitate, dorință, timiditate sau tupeu, sfinți, morți, răniți, istorie, academie, suflete și ascultări, multe și mai ales multe ascultări, pe care nu le mai auzi a doua oară, că se duc, cu fiecare ascultare.

Îți doresc să motivezi pianistul următor să apese pe stările, nopțile, secundele și zilele potrivite. Vezi că pianul are și albă și neagră. Să nu te prind la furat de căpșuni, vorbim de pian. Și de redute, vorbim. Lasă cireșele. Mi-am luat redute, toate, și-am plecat.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.