8 Oct 2017
  |   3 Comentarii

Vreau să iubesc și să mă cert în limba pe care o știu cel mai bine

Isabela Doman, învățător, scriitoarea de poezii în care pomenește mai mereu de fluturi dar niciodată de flori, arțăgoasă atunci când trebuie, cumpătată uneori, femeia care crede că un crin e nașpa, împărăteasa fluturilor – cum îi place să se considere, mai ales a celor de primăvară, genul de femeie extrovertită cu care îți face plăcere să vorovești, una din femeile dezamăgite cumplit de sistemul românesc dar care se încăpățânează cu tărie să respire, să iubească, să se certe în limba română, și, mai ales, noul meu prieten.

Pe scurt, Isabela, un om, o româncă, nu o vedetă, nu un produs fals din carton construit de televiziuni pe naivitatea gospodinelor cu dor de reclame la Ariel, o femeie care m-a uimit prin curajul ei de a spune fix ce vrea să spună atunci când vrea să spună, o femeie care mă fascinează cu un fel de chimie care te împinge spre retrospecție, spre reanaliza propriului Eu, spre redescoperirea personală, o femeie care nu coalizează nici în ruptul capului cu prostia, o Isabelă care se învață necontenit.

N-am întâlnit-o personal, dar declar cu sinceritate că îmi doresc să stau la povești cu ea și față în față. Am simțit că femeia asta e o forță pe care sistemul românesc încearcă să o sufoce, să o trimită tot mai mult în corzi. Așa că am decis s-o invit la taclale. Să stăm de povești ca doi buni prieteni.

”De mică am crescut cu poezie. La 4 ani știam jumătate din Luceafărul lui Eminescu. Dădeam recital pe tren între Nehoiu și Berca. Pe la 10 ani m-am înscris într-un cenaclu literar muzical. Muzica folk mai exact. Profesorul mă implica fantastic în conceperea unor versuri pentru că văzuse în mine un mic talent. În liceu am contribuit la conceperea imnului liceului și la diverse scenete în versuri. Așadar, am fost în contact cu poezia destul de mult timp. Mai apoi, din diverse motive, am abandonat-o. Acum doi ani am decis să mă joc din nou cu versurile. De data aceasta altfel. Și am descoperit în versurile mele anumite trăiri, dezamăgiri, strigăte de dor sau iubire. Concep versurile la cafeaua de dimineață și pornesc cel mai des de la o imagine. Nu știu cât sunt de profunde scrierile mele, însă știu că sunt mișcătoare. Recitesc deseori poeziile mele și mi se par foarte frumoase. Nu știu cât succes au, deoarece oamenii sunt mult mai preocupați de urât, de critici, de răutăți. Îmi place să scriu iubirea sub toate aspectele ei și nu mă voi opri.”

Da, scrie poezie, profundă, care pătrunde în simțuri și-n gândire, cu toate astea, Isabela, nu se crede o scriitoare.

Am îmbrățișat dimineața cu tine,
Iar în noapte cu ploaia am stat!
M-am iubit cu trecutul, mi-e bine,
M-a trezit viitorul visat!

Este ud și e tainic în parcuri,
A rămas doar dorința de-a-mi fi!
În visare n-am loc pentru leacuri,
Azi te vreau! Și mâine, să știi!

Traian Urieș: Ți-am pregătit, minuțios (zâmbesc), doar o singură întrebare. Cu tine observ că nu prea am cum să pregătesc întrebări. Așadar, marea întrebare: ce faci tu, în general, în viața asta?

Isabela Mihaela Doman: Desfășor o meserie ce mă umple de bucurie și voie bună (învățătoare), iar în timpul liber croșetez, scriu poezii, dansez, pictez.

TU: De ce să scrii poezii? Ești învățătoare, cine mai citește poezii?

IMD: O scriu mai mult pentru mine. Peste ani vreau să am cartea mea în bibliotecă și să-mi citesc poeziile pe care le-am scris cu ani în urmă, la o anumită vârstă. Eu iubesc poezia.

TU: Sunt sigur că poezia ta se va maturiza în timp, odată cu tine. Pari o femei dură. Cred că și ești, uneori. Ești sau mă înșel eu?

IMD: Dură? Da, te înșeli, doar par. De fapt, am certitudinea că vezi doar o mască. Nu are rost să spun cine a contribuit la aceasta. Însă, în spatele fierului etalat, stă o femeie sensibila, o artistă chiar aș putea spune.

TU: Înseamnă că te-ai ascuns. Eu nu aș preda asta. Adică măști după care să mă ascund, deși recunosc că și eu o fac uneori.

IMD: Nu am predat niciodată duritatea. Iar acest aspect îl manifest atunci când este cazul. Prezența mea la catedră și atitudinea mea în fața piticilor mei dragi este cu totul alta.

TU: Cred că duritatea nu ar trebui etalată chiar deloc, deși nu mă pot abține nici eu. Da, ne vrem duri, că vrem să punem la punct pe cineva. Dar oare ce câștigăm?

IMD: Eu câștig. Au fost mulți ani când am suferit, când finețea mea și sensibilitatea au fost arme care m-au lovit. Nu fizic, emoțional. Ceea ce a condus la distrugerea unor părți însemnate din sufletul meu. Așadar, am învățat să fiu mai dură, mai rece, să îmi dezvolt un scut de protecție în fața celor care nu mă cunosc foarte bine și nu-mi sunt apropiați. Te asigur, însă, că cei care mă cunosc, nu văd și nu simt duritatea (zâmbește).

TU: Îți place singurătatea?

IMD: Absolut deloc. Sunt exagerat de sociabilă și nu m-aș vedea stând două ore singură. Ador compania oamenilor.

TU: Deci, iubești Bucureștiul tău, acolo te simți cel mai bine?

TU: Sincer, nu. Nici nu am spus asta! Nu sunt bucureșteancă. Dacă ar fi să iubesc un loc l-aș prefera pe cel în care m-am născut.  Însă, iubesc oamenii și automat și locurile în care trăiesc ei. Bucureștiul îmi este doar gazdă, având în vedere drumul profesional și social pe care l-am ales.

TU: Mai crezi că țara asta e a ta?

IMD: Nu cred că este țara mea. Nici nu a fost. Este un spațiu în care m-am născut și trăiesc. Nu-mi pare rău, dar nici bine. Fac eforturi să o iubesc în felul meu.

TU: Ești învățător. Cum te simți când primești spre educare o nouă generație de copii?

IMD: Primul sentiment care apare este acela de mamă. Am ocazia să-l experimentez zi de zi. Apoi realizez instant ce însemn eu pentru acel copil. Evoluția lui psiho-socială, culturală, informațională stă într-un procentaj destul de mare, în mâinile mele. Nu mă sperie asta. Sunt la cea de-a patra generație și când privesc în urmă ce am reușit să construiesc mă simt mândră. Însă este greu și pun aproape tot sufletul și timpul meu în asta. Ca sentiment… Are o intensitate foarte mare . Mă simt Speciala din viața lor.

TU: Deci, cânți, scrii poezii, ești învățător, te încurci în mizeriile acestei patrii. Te simți bine aici, frustrările nu te nimicesc deloc pe dinăuntru? De ce nu ești profesor într-o altă țară?

IMD: Să nu mă iei cu patriotismul. Pentru că sunt legată de ai mei, pentru că vreau să iubesc și să mă cert în limba pe care o știu cel mai bine, pentru că nici afară nu există un sistem perfect de învățământ. Mi-ar fi grea și dură o acomodare. Nu știu cât este patriotism. Însă am convingerea că stă în bagajul intern al fiecăruia dorința asta de a pleca. În mine nu s-a manifestat niciodată.

TU: Isabela, cum vezi tu ideea de a fi liber?

IMD: Exact cum trăiesc eu. Nu fac confuzie între libertate și libertinaj. M-ai întrebat pe mine personal, deci eu sunt liberă. Mi-am ales cariera, aleg singură cu ce să mă îmbrac, îmi desfășor pasiunile, trăiesc prin fluturi, urăsc prin fluturi. Și când spun că sunt liberă nu mă raportez la țară, la politică, la rigorile de doi lei impuse de clasa politică. Îmi place să trăiesc frumos și o fac cât pot de liber. Această libertate nu mi-o înveninez cu mizerii, cu politicieni, cu răutățile celor din jur. Cel puțin asta încerc zi de zi.

TU: Ești fluturoaică rău. Hai să lămurim și chestia cu fluturii. Ce înseamnă aceste vietăți pentru tine, că prea am văzut că le pomenești peste tot, că prea te transpui zilnic în pielea lor?

IMD: Totul… Filosofia vieții mele. Nu cred că aveam 2 ani când am intrat în contact cu ei. Mergeam de-a bușilea și mi se așezau pe năsuc. Apoi am căutat despre ei. Am aflat că nu mor. Că nu trăiesc doar o zi pe pământ. Că fiecare dintre noi avem un Special și un Protector. Am aflat că fluturii sunt în tot ceea ce facem. De la cei pictați pe lenjerie, până la cei din stomac. Uneori îi cert și îi alung. M-au mai băgat și în necazuri. Însă nu pot fără ei. Nu aș fi eu. Ei sunt viață, culoare, zâmbete, libertate, iubire și ură. Și te asigur că fluturi ca ai mei nu are nimeni (zâmbește)!

TU: Cred că ai fost cândva un fluture, ești atât de prinsă în lumea lor.

IMD: Sigur, am fost Maiestatea lor. Să ne înțelegem! Așa îmi spun ai mei. Apropo, eu vorbesc foarte des cu fluturii mei, prin casă (zâmește din nou)!

TU: Cred că încă ești Maiestatea lor. Când citim prima carte cu poezii a Maiestății Sale, 2017 sau…?

IMD: Cred că sau…

TU: Unii ți-au fost aproape și te-au îndemnat cu drag să te transformi într-o scriitoare de poezii cu o primă carte publicată. Crezi că e corect față de ei să te fofilezi așa?

IMD: De fapt, niște truli din jurul meu au cășunat pe nervii mei să scot această carte. Eu nu sunt scriitoare. Nici nu voi fi! Poeziile mele sunt simple trăiri. Ale celor dragi, ale mele. Ba, uneori, sunt strigăte ale laturi mele sensibile. Sunt vorbe simple, cu rimă.

TU: Eu zic să nu te încăpățânezi și să le dai la truli, cât naiba te poate costa trulii ăștia?

IMD: Mult! Foarte mult! Sunt o mână de oameni. Ce facem cu restul? Niciodată nu mi-am dorit să ies în față! Mi-a plăcut să rămân în perimetrul meu. În esență sunt foarte sensibilă. Mă vor durea atacurile și criticile. Dar, vom vedea.

TU: Asumă-ți și niște riscuri. Poate așa mai afli câte ceva despre tine, ceva ce așteaptă descoperirea.

IMD: De fel îmi asum. Poate și ceea ce nu fac. Dacă fac pasul asta, îmi voi asuma în condițiile mele. Și voi scoate cartea în semn de admirație și iubire pentru cei ce se regăsesc fizic și emoțional acolo. Și pentru mine, să am cu ce pleca în iadul meu, sub cap. În altă viață mă voi citi pe mine, pentru că astfel, voi avea lângă mine toate iubirile mele.

TU: Asta-i. În viața următoare o să te întreb dacă fluturii cei mai dragi au rămas pe lumea asta și dacă în iadul tău dormi bine pe coperțile cărții tale. Îmi dedici și mie o poezie, cu ajutorul căreia să recunosc personajul din mine?

IMD: Desigur. Iată-te și pe tine prins în personajele Maiestății sale.

Era târziu, era în noapte,
Eram pierdută în gândiri.
Ai ciocănit ușor, cu șoapte,
Și-am tresărit prin dulci simțiri.

Urât afară, trist în noi,
Te-ai descălțat tăcut, la ușă.
Nici nu știam că, amândoi,
Ne completam ca o mănușă.

TU: Mulțumesc mult. Acum știu că am și eu un loc în cartea ta. Pe care o aștept, desigur, cu dedicație.

3 Răspunsuri la Vreau să iubesc și să mă cert în limba pe care o știu cel mai bine

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celor 50 de abonați

Artă vizuală

aparate foto

Despre fotografie
Foto Blogger