Azi e ziua copilului, hai să amintiri din copilărie

1 iunie. Da. Știm, e Ziua Copilului. Sărbătoare internațională. Am fost în parc și mi-am obosit câinele și în timp ce mă bătea soarele în cap mi-am amintit de trăsnăi, nebunii și bucurii din copilărie. Despre cum se sărbătorește în România ziua internațională a copilului nu are rost să-ți vorbesc eu. Poți să vezi și singur. Eu am decis să fac o mică retrospectivă a câtorva momente memorabile din copilăria mea. Și asta pentru că încă sunt copil, pentru că încă mai am un părinte în viață.

Cele rele…

Să începem cu grădinița. Dacă tot am memorie vizuală și încă îmi aduc aminte de colegi de la grădiniță. Mi-a plăcut foarte tare acea perioadă. Eram copii tare zbanghii. Am stat la program săptămânal deoarece mama nu avea cu cine să mă lase. O perioadă, apoi am avut bonă. Și mi-aduc aminte că aveam două gagici. Una era brunetă și era colegă cu mine în trupa de teatru. Cealaltă era blonduță și a fost geloasă la început pe brunetă. Mai apoi i-a trecut. În dormitor, pătuțul brunetei era la capul meu, cel al blondei la dreapta mea, ambele lipite de al meu. Eram când la una, când la alta. Ce făceam? Hm. Ne țineam în brațe și atât. Așa credeam noi că trebuie să facem. Nu știam nimic altceva. A fost frumos.

Într-o seară, tot în perioada grădiniței, mi-a trecut o idee trăznită prin cap. Geamul de la baia noastră era  la parter, foarte aproape de pământ și nu avea gratii. Dormitorul nostru era la etaj. Tot la parter stătea noaptea educatoarea de servici, care, din când în când, mai cucăia și ea în scaun sau pe un pat dintr-o cămăruță din apropierea intrării. În curtea din spatele geamului de la baia noastră erau straturi de morcovi, varză, ridichi, în general legume pentru mesele noastre. Eu ce-am făcut? Mi-am ațâțat încă un coleg, l-am luat frumos de mânuță și am coborât scările. Ajunși la parter ne-am băgat repede în baie și am sărit pe geam în grădina cu bunătăți a grădiniței. Desigur, după ce am devastat ceva straturi pe acolo, ne-am întors tot pe nesimțite în dormitor și ne-am culcat mulțumiți de fapta noastră odioasă și prea copilărească. Nimeni nu a aflat vreodată că eu și colegul meu am fost în noaptea aia hoții de zarzavaturi. Nu sunt mulțumit de fapta mea, dar ce aș putea să fac acum?

Și dorind Universul parcă să-mi dea o lecție, într-o zi pățesc ceva tare nașpa. Ne jucam în curtea grădiniței. Cu puța în nisip și cu diverse unelte de grădină, gen găletuțe, lopățele, grebluțe etc. Eu avea o greblă în mână și voiam să scap de ea. Mă ridic în două picioare și întreb în gura mare, vrea cineva o greblă? Nu voiam s-o cedez oricum. Ăla eu, ăla eu, ăla eu. Mă cambrez și dau să arunc unealta în sus. Numai că nu prea mi-a ieșit, nu i-am dat drumul din mână și mi-am înfipt un colț de greblă fix în arcadă. Sânge, țipete, chestii, socoteli. Luat, dus în grădiniță, chemat pe mama. Nimic afectat în afară de arcadă spartă. Dus la spital, pansat, întors la grădiniță, ținut sub supraveghere maximă. Nu mai zic că mama a făcut un scandal monstruos, de parcă educatoarea mea trebuia să sară pe mine și să-mi smulgă grebla din mână. În fine. Cam atât de pe la grădiniță. Ar mai fi și altele, dar le las pe altă dată, poate cu altă ocazie.

Eram prin clasa a 5 – a. Trăia bunica pe atunci și în vacanța de vară am plecat cu mama la țară. Mă aștepta o vară lungă. Practicam înotul pe atunci, fotbalul și ceva atletism. Cu un coleg de-al meu am început să mă prostesc cu țigările. Ne cumpăram țigări din când în când și pufăiam prin toalete sau pe te miri unde de puțeam mai apoi ca un drac care tocmai a ieșit din iad. Îmi aduc aminte că de multe ori mergeam acasă și mama mă întreba, mă copile, tu fumezi? Nu, mamă, cum să fumez, e de pe la colegi de-ai mei. Nu fumam, că ceea ce făceam eu se putea numi oricum, numai fumat nu. Dar puțeam a fum de țigară, iar mama nu fuma, deci simțea de la o poștă. Bine, îmi zicea ea, treaba ta, dar să nu te prind că-i bai mare. Bine, mamă, ziceam. Dar să revin la vacanța de vară. Și, înainte să plecăm noi de acasă și să ne urcăm în tren, mi-am pus cinci țigări în bagaj. Poate mă apucă, mi-am zis. Ajungem la țară. Toate bune și frumoase, pere mălăiețe coapte, miros de țară și de fum, veceu în curte, struguri, mămăligă și alte lucruri de care azi îmi este dor de mor.

Într-o zi, când și mama și bunica erau pe acasă, mă apucă dorul de țigară. Și ce fac? Bunica avea în spatele casei un păr foarte mare și bătrân care făcea niște pere mălăiețe foarte dulci și zemoase. Le adoram. Acel pom era înconjurat de un lan de porumb care crescuse în acel an cât un baschetbalist de talia lui Ghiță Mureșan. Acolo mă ascund, zic. Problema a fost că lanul de porumb, de la păr încolo, se ducea în pantă. M-am băgat în porumb și m-am îndepărtat de casă. Dar nu știam cum să mă așez pe pământ. M-am pus cu fața la casă dar cum era pantă mă răsturnam pe spate. Așa că m-am pus în cur, cu spatele la casă , și mi-am aprins tremurând o țigară. Ce țigară? Cișmigiu, avea filtru alb și era lungă, ca și Kentul din ziua de azi. Și trag și pufăi ca prostul. Și iar trag și iar pufăi. La un moment dat am simțit că ceva nu-i bine. Nu se auzeau decât greierii și păsările. Ai simțit vreodată că atunci când cineva se uită insistent în ceafa ta parcă simți și parcă te deranjează? Ei, așa simțeam eu. M-am întors brusc și am văzut-o pe mama, stând în picioare, fix la un metru de mine, privindu-mă cu multă răbdare, tăcută. Eu, pentru o secundă, am înlemnit. Totuși, m-am întors, am băgat chiștocul de țigară cât mai adânc în pământ și apoi m-am întors cu totul spre mama. Mama mă întreabă, nici acum n-ai fumat? Nu, cum să fumez, zi eu cu cel mai nesimțit tupeu pe care l-am putut avea vreodată? Bine, zice ea, ajungem acasă și stăm de vorbă. Ajunși acasă mama m-a convins să nu mă apuc de fumat că nu-i chiar bine ceea ce fac. Așa am făcut. Numai că prin clasa a 10 – a am reînceput să pufăi.

Cele bune…

La capitolul ăsta sunt reticent, deși sunt multe și aici de povestit. Le știe mama, le știu eu, le știu prietenii. Așa că am să-mi reamintesc de o singură întâmplare.

Eram, cred, prin clasa a 7 – a. Mă duceam la un prieten acasă. Am intrat în bloc. De la parter auzeam sunete ciudate și râsete. Am urcat în grabă scările și am descoperit că pe la etajul trei erau doi cretini, de seama mea, cred, care chinuiau doi pui de pisică. Îi luau de cozi și îi aruncau ba în sus, ba pe scări, ba le suceau labele aproape până la rupere. Am văzut negru în fața ochilor. Am țipat la ei, le-am dat două șuturi în cur, două după cap și apoi i-am trimis acasă, eliberând puii de pisică care aproape că erau leșinați. Au ieșit și vecini și mi-au spus că trebuia să le rup capul la cei doi cretini. N-am făcut asta deși recunosc că mi-aș fi dorit.

Eu zic că e suficient pentru 1 iunie 2018. Uneori mă simt iar copil. Și chiar îmi place să mă joc cu copiii ca un copil. Îmi aduc aminte că atunci când eram copil vroiam să fiu adult și că, deși eram cel mai înalt din clasă, aveam impresia că sunt prea mic. De fapt de foarte multe lucruri faine îmi aduc aminte. Dar gata cu nostalgia.

P.S. Părinți, lăsați copiii să transpire, lăsați pruncii să mănânce de pe jos, nu le mai cultivați frica. Copiii se nasc fără frică. Frica ne este cultivată de părinți, bunici, școală, prieteni, societate. Decât să tot îi spuneți copilului vostru ”nu-i bine aia, nu aia, nu așa, nu-i voie, nu, nu, nu”, n-ar fi mai bine să-i mai și lăudați din când în când? Nu-i mai traumatizați, o să aibă grijă societatea de asta. Hai, la mulți ani, copii din lumea întreagă!

Încă o chestie. Știai că există și Ziua de luptă împotriva alienării părintești? Ideea a pornit din Canada fiind inițiată de Sarvy Emo în anul 2005. Nu știai? Acum știi.

Copilăria ta cum a fost?