Încep serialul ”am plâns și-am tremurat de foame”. Am văzut ultimul podcast al lui Horia Brenciu, în care îi are invitați pe Cornel Palade și Romică Țociu. În primul rând, înainte de orice, să-i asculți cântând pe Horia Brenciu, Cornel Palade și Romică la un loc ie cu diverse, nimic normal, adică ăștia nu-s normali, nu-s la locul lui. Scânduri bat în geam și plopii au brusc soții, gutuia ie ca para, doișpe ani ie 13, capra cu trei plozi stă capră în trei labe. Și nici lupii nu mai sunt loiali definitiv, într-un târziu cu tremurat de foame și cu paratrăznet pe nuc.
Bun, podcast de la Brenciu ie altceva. Dar ăla cu Cornel și Palade mi-a adus aminte de-o poveste.
Eram fix în București, mama era săracă, io voiam jurnalism, și m-am trezit prin regie, proaspăt student. Bani din pulă, mâncare ca la proști. Ia cu pită, Urieș, ai vrut jurnalist.
Într-o seară mă trag pe cur și iau un ziar. N-am luat, l-am găsit pe undeva. Stătuse o curvă pe el. Dezmotocesc și citesc căcaturi. Dau de unul, căcat, mai atractiv. Avea și ștaif.
Îmi era foame, stăteam cu alții, molfangi, ca mine, pe țevi, cei care intrau la Teatrul Național îmi păreau santinele de pe altă planetă. Îmi venea să mănânc și ciorbă de guvizi, și tuia mâncam dacă ziceai că-i carne de mistreț. Ăla care turna o bere în iel îmi părea extraterestru. Înghețata din mâna copilului, dacă era vafă, părea de dăbulenia, de manciuria. Lubenița de dăbuleni era din dăbulenia sanscrită.
Ogoarele erau cele mai înalte podișuri și munții aveau cele mai înalte creste în cada mea saudită. Turcia trăia în America de lemn și Australia se mutase în Maramureș. Doi preoți din Sălașu de Jos nu voiau bani pentru înmormântare, parlamentarii din România prestau fără bani, guguștiucii cotcodăceau.
Și-am trecut la fapte. Am găsit un anunț teatral, se vindea parfum din poartă-n poartă cu ambalaj mișto și exemă englejească. Ies, zic. Banii pe seară. Mă bag, zic. Mi-e foame, măcar de-o ciorbă face ticu.
Ne citim la 2, să vezi cum am evoluat de la prost la împinge tava.
Ce mai poţi să spui?