În data de 18 ianuarie 2014 am scris ultimul articol pe acest blog. În data de 22.01.2014 m-am făcut nevăzut în mediul online. Nu am mai postat nimic niciunde. Pe Facebook, prietenii şi colegii mă căutau, mai ales că promisesem că vom începe un mare concurs de fotografie, chiar aici pe blogul meu. A doua zi după dispariţia mea a fost ziua mea de naştere, mai exact în 23.01.2014, pe Facebook am primit aproximativ 150 de urări de La mulţi ani. Am adresat mulţumiri tuturor, în gând. Toată lumea se întreba: unde a dispărut Traian Urieş?
Unii, mai întreprinzători şi mai inventivi din fire, mai ales în momentele de panică din viaţa publică, au purces la scris articole pe propriile bloguri, unde spuneau că eu am dispărut şi că… restul nu mai contează acum. În mediul offline, bietul meu aifon 4 înnebunise de-a binelea, vibra şi zbiera de ziceai că-i o maşină de tuns iarba nu un telefon. Am fost căutat pănă când toată lumea s-a liniştit, obişnuindu-se cu ideea că Traian Urieş chiar a dispărut. A murit, a fugit în lume, s-a spânzurat, s-a supărat pe oameni sau pe viaţă, a decis să stea în umbră, nimeni nu ştia care din variantele astea sunt cele adevărate, singurul lucru cert acceptat a fost că am dispărut.
Am stat pur şi simplu în umbră, departe de Facebook, de mediul online, de oameni, citind, meditând şi observând cum oamenii din jurul meu mor de vii încetul cu încetul, răpuşi de boala Ego-ului. Dar mai ales am citit şi-am scris cu pixul sau cu creionul, pe foaie de caiet. Am stat departe de tehnologie, de obiectele moderne şi inutile cu care ne înconjurăm şi ne îngropăm tot mai tare pe zi ce trece. Am invăţat fotografie de la maeştrii, am citit cărţile pe care nu reuşeam niciodată să le citesc, am meditat la viaţa şi la felul meu de a fi, am privit soarele cum răsare dimineaţa şi luna cum stă plină pe cer noaptea, în tăcere, ca un ochi care priveşte mirat la nebunia oamenilor. Mi-am pus sute de întrebari şi am încercat să am câteva conversaţii cu acel Dumnezeu al oamenilor-latrină de pe această slăbită şi dezgustată planetă, am privit la mine şi în mine.
Nu, nu am luat-o razna, sunt mai întreg la minte decât eram până la momentul dispariţiei mele. Nu m-au furat nici extratereştrii şi nici nu mi-am propus să fabulez în acest articol de pseudorevenire. Acum ştiu exact ce vreau de la mine, de la viaţă, nu mai sunt un mare apărător de iluzii, nu mai caut să am dreptate, nu mai privesc adevărul ca pe ceva absolut şi încerc să păstrez mereu acea pace care covârşeşte mintea, uimitoare pentru alţii. Înainte îmi doream să am ultima apariţie în materie de orice fel de tehnologie, credeam că nu voi putea să fac artă în fotografie dacă nu voi avea ultima generaţie de aparat foto, de fapt, îmi doream exact ce nu aveam şi exact ce-mi sugerau că ar trebui să am toate formele media. Acum nu mă mai afectează toate aceste forme de ego-uri colective.
Vreau şi cred că reuşesc să mă păstrez liber. Nu mai vreau să mă identific cu lucrurile, ci doar cu viaţa, cu tot ce înseamnă suflet, încerc să mă bucur fără să fiu dominat de marele ego ce tronează deasupra lumii. Asta s-a întâmplat de fapt cu Traian Urieş. Nu m-am călugărit, n-am murit şi nici nu am înnebunit.
Pripăşirea mea prin lumea care nu are nici o legătură cu realitatea pe care o ştiu oamenii în general a durat mai bine de un an, adică un an, patru luni şi vreo două săptămâni. Unii m-au uitat, alţii s-au uitat miraţi la mine parcă spunând: cu tine ce-i pe-aici? Dar am şi foarte vechi prieteni, necunoscuţi de mulţi alţii aşa zişi prieteni, care mi-au fost alături şi care nu s-au supărat pe mine că am încercat să trec pe o treaptă superioară a existenţei spirituale.
La capitolul ăsta lucrurile sunt ceva mai simple. Astăzi se împlinesc exact doi ani şi patru luni de când trebăluiesc pe uriesblog.ro. În perioada în care nu am scris nimic nu au scăzut decât numărul vizitatorilor, dar nu cu mult.
Dacă cifrele astea sunt importante vă las pe voi să hotărâţi. Eu doar le-am expus. La final vin şi spun că voi scrie din nou, mai des poate, mai bine, mai interesant, habar n-am. Rămâne de văzut. În rest, să ne citim sau să ne auzim cu bine.
Trecutul să rămână, să mergem înainte şi să luăm ce este mai bun de la viaţă! Bine ai revenit! Spor……la scrieri!
Trecutul există doar în mintea noastră, Nicu. Singurul lucru care există este Prezentul.
Am simtit eu ca ceva se intampla cu tine, ca existi, ca traiesti. Am vazut doar site-ul cum a revenit la viata, sau ti-ai platit hostingul, altfel nu pot sa inteleg de ce a picat o vreme… apoi a functionat.
Sper ca esti pe calea cea buna, si sper sa nu intri iar in facebook si in prostii. Mai bine ramai unde esti si scrii cand ai inspiratie, poti sa scanezi ce ai scris cu pixul, o sa fie retro.
Ma bucur ca te-am cunoscut – doar virtual vorbind – si ca vad cum schimbarea are loc in tine, fara sa iti fi spus eu vreodata sa o faci. Esti pe calea cea buna! Nu e roz cu siguranta, dar cred ca este calea cea buna.
Missed you man! Glad you are really alive! Peace! <3
Calea cea bună, Laurenţiu? Se poate… Dar care o fi calea cea bună?
Clar! Daca nu ai aflat-o, inca mai intrebi de ea. Inseamna ca inca nu ai ajuns pe ea… Forget it man!
Ce poze ai mai facut? Unde le pui? Unde se pot vedea? De la tine am multe de invatat in domeniul acestei arte.
Legat de fotografie urmează să fac aici nişte scimbări majore. După care… go for it!
Bine ai revenit printre noi .Ne-am ingrijorat deoarece ne pasa de tine .Asteptam cu nerabdare articolele urmatoare ,scrise de ‘un nou ‘ Uries .:)
Important e ce si cum gandesti, ce si cum si ce vrei sa fi, unde si ce vrei sa ajungi si noi putem sa ajungem departe , departe fara a ne uita in spate si a avea regrete. Un om puternic se ridica de fiecare data si intelege si e mai intelept si mai rabdator si razbate oricum in lumea asta plina de rechinii pe un fundal de culoare Gri. Iar omul puternic este condamnat, da este condamnat sa reuseasca sa izbandeasca ptr ca se deosebeste de cei din jur prin curaj ,tenacitate,si cel mai important e ca are rabdare,Iar rabdarea a fost si este cheia succesului.