Anormalul normal, cotidianul și rutina

Mă gândeam. Ce înseamnă anormalul considerat normal, cotidianul și rutina zilnică? Și ca să găsesc un răspuns direct de la sursă am plecat prin oraș. Cu ochii larg deschiși, atent la tot ce se întâmplă în jurul meu, într-o zi absolut normală, într-o zi de la mijlocul săptămânii, fără evenimente, spectacole și alte chestii care seamănă de cele mai multe ori cu bâlciurile de odinioară. Nu mi-am luat camera foto și nici nu mi-am notat nimic în carnețel. Am vrut să fiu prezent 100%, să nu fiu distras de ceva care m-ar fi împiedicat să VĂD. Totul este redat din memorie. Ce-am văzut?

O trecere de pietoni fără semafor. Oameni hăbăuci care trec de pe un trotuar pe celălalt fără acel privit, înainte de toate, în stânga și-n dreapta. Aproape nici unul nu se asigură. Trecerea de pietoni e un fel de prelungire a trotuarului. Șoferii trebuie să se asigure la trecerea de pietoni, nu pietonii. Pe o stradă din apropiere un echipaj de poliție de la rutieră vânează șoferi indisciplinați, pietonii hăbăuci nu contează. Pe o altă străduță doi pietoni trec strada în dorul lelii, o mașină aproape că a trebuit să se oprească. Motivul? Treceau doi care și-au ”cumpărat” stradă.

Într-un parc unul scuipa pe jos și-și arunca punga de la hamburgher pe jos. Doi de la poliția locală se plimbau pe lângă parc și-și povesteau ultimele aventuri cu femei. În apropiere, o femeie mai în vârstă își arunca gunoiul menajer la acel coș mic de gunoi de pe marginea trotuarului. Gardienii povesteau mai departe prinși de intriga întâmplărilor personale. Ajung în dreptul gardienilor. Brusc, aceștia se trezesc din somnul rațiunii și se iau de mine pe motiv că ciobănescul meu nu are botnița pusă. Pun botnița și plec mai departe.

Pe o altă stradă unul tăia niște copaci. Un vecin îi ia la rost. M-am mirat. Vine poliția locală și grăiește ceva cu tăietorul și cu reclamantul. Am plecat mai departe, nu aveam camera foto la mine. Pe o stradă din centrul orașului niște măturători se făceau că mătură strada. Vorbeau și dădeau cu măturoiul în stânga și-n dreapta, nu se asigurau că în urma lor rămâne curat, doar măturau, mai mult pe trecători.

Pe o altă stradă niște ruine mai ceva ca cele din Detroit. Mai încolo un câine cu stăpân își făcea treaba în mijlocul trotuarului. În timpul ăsta stăpânul se gândea la ziua pensiei. Mai apoi pleacă amândoi lăsând în urma lor, pe trotuar, un mare căcățoi. Trec oameni care ocolesc căcatul. Într-o parcare de supermarket observ multe cărucioare de cumpărături ”parcate” la întâmplare, pe locuri unde de obicei sunt parcate mașinile.

În preajma unui monument istoric o parcare cu plată. Parcarea-i aproape goală. Totuși, turiști sunt, numai că mașinile lor sunt parcate, în șir indian, pe marginea unui drum aflat chiar la intrarea în parcarea cu plată. O țigancă face un leu din cerșit. Prin zonă văd din nou ruine care contrastau foarte tare cu monumentul istoric. Mă uit mai atent la acel monument. Jumătate restaurat, jumătate ruinat.

Plec mai departe. Observ un pod care trecea peste un râu. Mă opresc pe acel pod și privesc în albia râului. Apă, multă apă, aparent curată, dar și multe gunoaie, peturi, sticle, haine, resturi menajere, un televizor, cauciucuri de mașină. Interesantă priveliște, îmi zic. Plec mai departe.

Un alt parc. Bănci hâtre, unele devastate, porumbei mulți care căutau mâncare, o ruină, copaci de soi privați pe alocuri de crengi. Prin zonă oamenii trec strada pe unde-i taie capul, deși sunt destul de multe treceri de pietoni. Un alt pod, peste același râu, cu două tronsoane, unul pentru mașini, unul pentru pietoni. Cel pentru trecătorii per pedes făcut dintr-un fel de tablă care se unduia la fiecare pas, ai impresia că-i vorba de un pod care are menirea să-i legene pe trecători. Pe mine m-a speriat, partea cu legănatul nu am simțit-o ca pe-o joacă.

Plec mai departe. Alte ruine. Trec pe o stradă însoțită de trotuare sparte. Doi trecători, între două vârste, aproape că au dat peste mine. Ajung pe altă stradă. Un trotuar foarte îngust. Trei persoane mergeau la braț. Eu vin din spate. Tușesc, mă fac că tușesc. Nimic. Zic pardon. Unul se întoarce și se dă într-un târziu la o parte, mirat oarecum că am avut tupeul să le deranjez formația de plimbare.

Ajung iar în centrul orașului. Copaci tăiați în dușmănie, oameni hăbăuci, claxoane venite de la mașini cu șoferi ”deștepți” și nerăbdători. Multe magazine second-hand, farmacii la tot pasul, un sediu de bancă cu o înfățișare hâtră. Mă oprește un amic care îmi spune ceva fără ca eu să înțeleg mare lucru. Dau din cap că am înțeles și plec mai departe mințind că am o treabă foarte importantă și că mă grăbesc.

Ajung într-un cartier și mă abat pe niște străduțe lăturalnice. Cărări făcute prin zona verde. Tomberoane pline ochi cu gunoi provenit de la cei care locuiesc în apropiere. Mă întâmpină niște câini care hămăiau nervoși la vederea ciobănescului meu. Scap de hămăieli și ajung în alt cartier. Acolo observ o școală cu o curte ”bombardată”. Îmi sare în ochi o construcție a unei biserici începută fix în curtea acelei școli. Hm.

Plec mai departe. Birturi de cartier pline ochi. Într-un tomberon un tip căuta ceva. Un chioșc cu produse de panificație amplasat chiar lângă un supermarket. Multe spații goale la parterul blocurilor. Un cinematograf care nu funcționează. Un tip mă întreabă dacă câinele meu mușcă. Hm. Câteodată, zic. Și plec mai departe. La o scară de bloc un covor interesant croit din coji de semințe. Văd și-un parc cu multe buruieni. O coadă la un chioșc de hamburgheri. Moace supărate, figuri cunoscute, trecători care te fixează insistent.

Iată și-o cușcă de câine. Bag doi lei într-un tonomat și aștept să cadă paharul cu cafea. Se aude ceva, îmi zice că prepară. Bag mâna, paharul nu-i. Renunț, nu mai vreau cafea. Nu vreau să mă enervez. Mai bine plec din acest cotidian. Mă duc să mă uit la un film. Ce film? La Cara Oculta, din 2011. Am auzit că-i interesant. Te las cu rutina ta, că de-a mea poate te-ai plictisit.