30 oct. 2021
  |   Nu sunt Comentarii

Azi m-am căutat copil prin memorie – reportaj din școala generală

Deunăzi am vizitat apartamentul copilăriei mele. Apartamentul mamei, de fapt. Fostei mame. Că a trecut la drepți. De 6 luni. N-am stat mult pe acolo. Mă simțeam stingher. Privirea nu se oprea din căutat nimicuri. Niciunde era un punct nesigur de reper. Mă mișcam în timp și spațiu și cotrobăiam, în același timp, prin cotloanele vremurilor de copilandru.

Acolo am stat cu o prietenă. Peretele ăla s-o mișcat tare când o fost cutremurul ăla mare. Pe geamul ăla mă uitam la unii copii, vecini de la bloc, într-o iarnă, după ce am fost pedepsit să nu ies afară din casă. Prostii de copchii proști, comuniști. Ieșeam afară iarna, uscați, și intram în casă în formă de țurțuri, stalactite, stalagmite, cu curul gata pregătit pentru polidin și penicilină. Ce mai zbieram la injecții, ziceai că mă duce la sala de nașteri.

Casa mamei, casa copilului din mine

Casa mamei, da, stăteam țintuit în mijlocul camerei mici din casa mamei, pentru că nu mai am părinți – casa fostului copil din mine. Camera mică e chiar mică. Mai ales acum. Atunci era bună, că și io eram mic, micul mare al familiei. Copilul sărac, modest, nu foarte prost, isteț, descurcăreț chiar, cu tată mort de la 5 ani. Copilul cu barbă pe care îl simțeam acum atât de aproape de mine, la o respirație distanță.

Nostalgie. Multă nostalgie. Praf mult peste tot. Și peste tot copilărie și nostalgie. Mă flenduram de colo până colo și parcă simțeam încă mirosul de cozonac scos de mama din cuptor, plin cu bucăți mari de rahat și pufos ca un pisoi maidanez răsfățat pe cuptorul bunichii. Făcea mama socată. Bună socată, cu lămâie, puțin acidulată. Când aveam socată nu-mi mai trebuia cico sau frucola. Dar era bună și frucola aia, cocacola comunistă. Era și la sticlă de juma de litru, ca aia de bere Hațegana.

În camera mea încă tronează multele mele cărți, prăfuite, abandonate, uitate în negura copilăriei. Citeam ca disperatul. Aveam o evidență a lor, toate cărțile mele aveau un semn făcut de mine pentru ca să le pot identifica ușor atunci când unii se făceau că au uitat că le-am împrumutat cărți. Eram zgârcit cu cărțile mele. Țineam la ele. Și azi țin, dar recunosc că nu ca pe vremuri.

Și eram și nervos pe toate bibliotecarele din oraș. Cinci biblioteci, abonat la toate, nici una nu-mi dădea mai mult de 3 cărți odată. Făceam cu nervii. Dar mă obișnuisem, ce era să fac. Citeam repede, ca înecatul, că mă aștepta nu știu ce carte pe care o văzusem pe nu știu care raft (știam raftul). Și când ajungeam la bibliotecă și ceream cartea x primeam răspunsul enervant, al naibii de enervant: s-a împrumutat. Să te fut, ziceam, io, în gând. Tâmpit. Copil tâmpit. Plecam cu alte titluri. Nervos și tâmpit. Înjurând biblioteci, bibliotecare. Unele bibliotecare erau faine, dar eu tot le înjuram.

Și ce vecini zgubilitici aveam! Ca și copiii lor. De fapt tot cartierul era zgubilitic. Dar ne respectam unii pe alții. Respectam bătrânul, spuneam sărumâna lu` sormea. Serios! Nu puteam să-i spun ceau, bau, salut, era mai mare ca mine. Aveam respect. Așa am fost educat. Prost educat, poate, dar educat, cumva. Acum nu găsești educați. Tânărul de azi e o clonă. Tiparele sunt scursorile și ecluziunile, grandomania patologică și romgleza latină.

M-am dus pe la școală, să mă caut prin curtea școlii

De la casa părintească, casa copilului de altă dată, faci exact 5 minute până la ușa școlii generale nr. 10, școala unde mi-am petrecut și crescut câțiva ani buni din copilăria mea. Nu știu de ce, dar pașii m-au oprit fix în curtea fostei mele școli generale. Fostei școli clasele I – VIII care nu mai e, abandonată de ani buni fiind.

Clasele I – III le-am făcut la generală 11, Hunedoara, lângă sormea, că ea avea grijă de mine, mama mai mult la slujbă. Apoi m-am transferat la școala 10. Mi-a plăcut. Mulți copii, chiar foarte mulți. În pauze era o hărmălaie ca la un orfelinat administrat de o casă de nebuni. Opt clase cu patru serii (A, B, C, D), fiecare serie având câte 30 de elevi. Mulți, eram pe alese.

În prima zi, când m-am prezentat la noua mea școală, am aflat că îl am diriginte pe un tovarăș prof de română, care avea o mașină Lada albă și care, mai târziu, atâta mi-o dat cu bâta peste degete până n-am mai scris cu mâna stângă și nici foarte foarte mărunt. Tâmpit. Scriam cu stânga. Și ce?! Fain, scriam fain, da` mic, probabil că era chior profu, de n-o vrut să mă lase să scriu cu stânga. Acum scriu cu dreapta, mare, urât și repede. Pot și cu stânga, dar mă chinui puțin.

Clasa mea, calvarul meu, coșmarul profesorilor

Aici o fost clasa mea. Adică a patra B, a cincea B, a șasea B, a șaptea și a opta B.  Clasa problemă a școlii 10. Beul era clasa cu probleme la disciplină, beul era clasa cu cei mai buni elevi la învățătură, clasa cu cei mai mulți sportivi performanți pe școlile din oraș, clasa cu cei mai faini elevi, clasa cu rebelii școlii 10, clasa cu de toate. Careurile școlii se făceau, desigur, pentru clasa B.

Aici jucam fotbal, făceam sport, agățam eleve de clase mai mari ca mine, că alea din clasa mea erau pitice, eu sportiv fiind eram mai dezvoltat, nu mă uitam după oricine. Mno, mă respectam.

Aici era intrarea în școală. Era o elevă în clasa a opta, handbalistă, Bălan, nu-i mai știu prenumele, eu eram în clasa a șaptea. Și asta avea o pată pe mine. Voia să mi-o pună cu orice preț. O plăceam, dar nu foarte tare, în plus, aveam o prietenă oficială. Asta, mi-o declarat război. Pe față. Mi-o zis că dacă nu mă las, când mă prinde în cantonament (că mergeam handbaliste cu fotbaliști în cantonament, la grămadă) nu mă iartă, intră peste mine în cameră și nu scap. Tipa era înaltă, avea forță în brațe, handbalistă, pivot, nu te puneai oricum cu ea.

După o pauză dau să intru în școală. Asta de servici pe școală. La intrare stai, zice asta, nu te las să intri dacă nu mă pupi. Futu-i, fată, întârzii la ore. Nimic, zice, nu intri. Hai, futu-ți, zic. O pup pe gură și fug la ore. Oricum, întârziasem. Crezi c-am scăpat de nebună la primul cantonament? Dar mi-a plăcut, recunosc. Mai apoi ne-am împrietenit și eram foarte faini, invidiați chiar prin școală.

Cancelaria – coșmar cu director și profesori la pachet

Aici era intrarea la cancelarie. Dreapta director, stânga secretară. Coșmar, făceai diaree dacă ajungeai la una din cele două uși. Umilință și teroare, asta simțeai. Nu ajungeai acolo ca să te laude cineva. Niciodată. Ajuns acolo era de rău. Directoarea școlii era femeie dar nu arăta a femeie. Nu știu, aveam fete frumoase, ca băiat căutam frumusețea, o studiam, cam știam ce înseamnă, directoarea de la școala 10 nu era femeie! Avea și ceva mustață, discretă, dar o observam. Și mă umfla și râsul. Purta fuste, dovadă că cumva ar fi trebuit să fie femeie, dar nu bag mâna în foc. Era de limba română și de vreo două ori am făcut ore cu ea. Teroare, coșmar, am fost crispați toți toată ora. Constipați. La pauză am fugit la baie buluc că ne căcam pe noi.

Multă nostalgie și în curtea școlii 10. Acum cică vor să facă centru social. Nu mai sunt copii care să meargă la școală. A fost una din școlile bune din oraș, cu elevi și profesori de calitate. Acum e paragină. Raiul boschetarilor și anticamere pentru peștii și curvele din oraș.

O să închei. Amintirile mele din generală 10 sunt amintiri din copilăria mea, din perioada în care am învățat să scriu, să citesc și să vreau să fiu cumva, ceva sau cineva. Acolo am învățat să iubesc, să urăsc, să îndur, să am răbdare, să aleg, să știu să obțin ceea ce voiam, să ofer și să primesc respect, să fiu atent la ce-mi rezervă succesul, eroarea sau eșecul.

Am avut profesori în fața cărora mă înclin. Cinstesc și memoria celor care au trecut în neființă. Am fost contemporan cu ei și de asta sunt mândru. Unii au fost răi, dar erau buni, voiau să fim și noi buni, ne-au învățat scoală. Și aveam respect pentru ei, indiferent cum erau. Erau profesorii mei și mă mândream cu ei. Azi, fosta mea școală e o ruină, un morman de amintiri lăsate la voia ignoranței și nepăsării capitaliste. Acolo am plâns, am râs, am crescut, am așteptat să cresc, acolo mi-am dorit să fiu adult, acolo mi-am mâncat batonul comunist, acolo mi-am băut sana cu 50 de bani și mi-am mâncat cornurile simple cu 25 de bani.

Acolo am trăit și-am înviat timp de 7 ani. Azi sunt doar pasager prin zonă. Enumăr ceva, trag concluzii, fac poze cu smartfonul (cine s-ar fi gândit atunci) și plec mai departe, cu gândul la iarna în care m-am dat cu sania în curtea școlii și m-am rănit pe coate și genunchi din cauză că am zburat de pe sanie. A fost odată o școală. Școala 10. Am fost acolo. Asta e. Cea din poze. Nu era așa, așa e acuma. Azi scriu despre ea, acum 40 de ani învățam să scriu. Vezi cum se întorc toate cu dosul în sus și cu curul în jos?!

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.