Ce pute? Pute Copșa Mică! (I)

Generația mea a făcut armată. Stagiu militar îi spunea. Pentru unii a fost ușor, la alții s-a lăsat cu coșmaruri. Dar asta contează mai puțin acum. Ideea este că, ușoară sau grea, armata ne-a lăsat tuturor amintiri. Și m-am gândit că cel puțin întâmplările mele din acea perioadă merită povestite, date mai departe celor care în ziua de azi nu mai sunt obligați să plece la oaste. Poate cineva are de învățat ceva din ele.

Și încep cu speranța că la această serie de articole să se alăture și alți foști militari în termen. Sunt sigur că fiecare are cel puțin o poveste interesantă din armată. Văd de foarte multe ori oameni care stau la un pahar de vorbă și deapănă amintiri din perioada armatei. Greul a dispărut în negura timpului și a lăsat locul amintirilor.

Așadar, să începem cu prima parte a unei povești care are iz de bocanc puturos purtat de un biban tâmpit (așa erau ”alintați” cei care se aflau la începutul stagiului militar).

Pe scurt, aveam un coleg care nu prea era prieten cu apa. Adică nu se prea spăla decât la Paști, de Crăciun și probabil la ziua lui de naștere. Apa era udă și asta cred că-l deranja foarte tare. Prin urmare, cred că îți dai seama că omul ăla puțea ca un hoit, ca o mahoarcă, ca un cur de babă grasă care nu se mai poate spăla pentru că i-a secat fântâna și vecinu-i plecat la căpșuni în Spania. Venit de-acasă, statul l-a transformat în militarul jegos al armatei române. Soldatul care în caz de război ar fi putut împrăștia un pluton de inamici fără absolut nici un fel de atac armat, doar prin simpla lui prezență. Pe de-a lungul și de-a latul, treaba cu ghiolbanul nespălat stă cam așa.

Așa cum spuneam, eram în armată. Primele zile de armată. Anul 1991, București, UM 1908, Batalionul 98, misiuni speciale, pază și protecție. Plec, ajung (despre asta povestim altă dată) și sunt repartizat la Compania a Șaptea, împreună cu un bun prieten chiar de la mine din oraș. Toți eram unul și unul, selectați după cele mai draconice criterii. Toți aveam peste 1,70, iar cei mai mulți dintre noi eram sportivi în viața civilă.

Bun. Trece prima seară. Cruntă seară. Vine prima zi de instrucție. Plecăm în Laboratorul Ghencea (așa îi spunea câmpului unde ne desfășuram antrenamentele tactice) și ne apucăm de treabă. În ziua aceea am avut parte de mult noroi și mai ales de multe bălți. De trei zile ploua. Bocancii uzi, șosetele varză. Hainele de pe noi nu mai erau de camuflaj, deveniseră una cu pământul. Că, mno, doar nu ne-am dus în armată să dansăm vals sau tango.

Trec minutele, orele, trece și ziua și ne întoarcem la unitate. Masă, spălat, curățat arme, rapoarte, sectoare etc. Stingerea și ne băgăm la somn.Eram rupți în gură. Mai ales unii care nu erau obișnuiți cu efortul fizic. Gândurile dădeau năvală însă oboseala le punea la respect.

• Dar ce pute, se aude o voce din întuneric?
• Îți pute ție chiștocul din pantaloni, zice altă voce!
• Nu, acuma serios, se aude prima voce, chiar pute ceva. O murit unul dintre noi și nu știm?

Îmi ascut și eu nasul. Mă miros. De la mine nimic, dar ceva puțea totuși. Toți bocancii plutonului erau pe hol, împreună cu șosetele pereche.

• Bă, voi dormiți sau povestiți, se aude vocea gravă a plantonului de pe holul dintre dormitoare.
• Încercăm să dormim, șefu’, zice un cioban ajuns de la Sibiu în armata română, dar nu putem, că aici la noi ceva pute rău.
• Ce dracu’ pute, mă, sare de acolo plantonul? Mintea voastră pute, bibani împuțiți ce sunteți!

La faza asta ciobanul se ridică dintre fiarele patului de campanie și se duce la planton.

• Apăi șefule, dragă, chiar pute. Plantonul avea grad de Caporal, ciobanul – biban cu muci la nas și cu palma cât lopata de zăpadă.

Se alertează Compania a 7-a. Vine OSB-ul (Ofițerul de Servici pe Batalion).

• Ce dracu’ se întâmplă aici, n-aveți somn? Vă put picioarele, ce pălăria mea să vă pută? Spălați-vă și n-o să mai pută.

Caporalul de servici primește sarcina să facă rapid ordine și să ne pună pe toți la somn, nu de alta, dar urma o nouă zi de instrucție. Și la noi instrucție nu însemna povești sau cântat la flaut.

• Deșteptaaaaaarea, strigă caporalul de servici.

Sărim din paturi ca arși, dar bucuroși, totuși, că cineva își dă interesul să afle sursa putorii.

• Toată lumea să meargă și să-și ia bocancii și șosetele în mână și apoi să mă aștepte la pat.

Ne executăm și așteptăm. Simt că mirosul, putoarea cu pricina, devenise mai accentuată. Mă uit în jur, mă uit în față. Lângă patul de vis-a-vis, un tip cu părul negru, pierdut parcă în spațiu, stătea liniștit și nu spunea nimic.

• Vin la fiecare și vreau să-mi prezentați bocancii și șosetele curate, se aude vocea fermă și sigură a caporalului.

Îmi miros bocancii și șosetele noi pregătite pentru a doua zi. Nimic. Bun, îmi zic, nu-s eu. Când ajunge caporalul la tipul din fața mea, cel cu părul ca tăciunele, aud: băăăăă, futu-ți prostia din capul tău, tu nu simți că puți?

• Dar nu put, șefu, m-am spălat.
• Cum nu puți, bă cretinule, ai dopuri în nas? Șosetele alea sunt cele cu care ai făcut instrucție azi?
• Da, să trăiți.
• Să trăiesc pe dracu să te ia de jegos! Pe alea de azi trebuie să le speli, iar pentru mâine îți pregătești altele noi, că doar ai primit de la magazie.

Și așa a fost descoperită putoarea. Venea de la (nu mai știu cum îl cheamă) un tip din Copșa Mică, Județul Sibiu.

Își schimbă cretinul șosetele, ne asigurăm că le spală pe cele puturoase și ne punem din nou la somn.

Va urma