20 sept. 2015
  |   4 Comentarii

Cerşeşti, deci exişti!

Fiind duminică i-am dat liber Cezarului şi am plecat să iau pulsul oraşului. M-am oprit pe-o bancă, am tras două cadre la ceva ce seamănă a fântână arteziană, am socializat cu o prietenă, am certat un prieten că nu mai dă nici un semn de viaţă. Am ocolit blocuri, am bătut vreo două străduţe, am sperat că va ploua. Într-un final am decis să mă îndrept spre o terasă unde să stau şi să-mi adun gândurile pentru câteva minute.

În drum spre locul unde vroiam să ajung mă opreşte o puştoaică agitată (nu cred că avea mai mult de 15 ani), cu un Samsung alb şi imens în mână, şi-mi spune cu plângăcioşenie vădită în glas: vă rog frumos, aveţi cumva să-mi daţi un minut de pe telefonul dumneavoastră? Nu am domnişoară, i-am răspuns puştoaicei. Deşi am minute şi internet căcălău.

Pe moment am fost indignat. Mai apoi am stat şi am analizat la rece gestul tinerei care mi-a cerşit un minut de telefonie mobilă. Am ajuns la concluzia că cerşetoria are rădăcini mult mai adânci decât îmi închipuiam eu. Iată că cerşetoria se transmite, ea nu rămâne doar apanajul celor care sunt săraci sau care exploatează prostia şi bunătatea trecătorilor, cerşetoria se învaţă, se extinde şi devine un gest reflex în viaţa aproape a oricui, mai ales a celor tineri, cu tupeu, care cred că li se cuvine orice.

Înţeleg să ceri un telefon, un leu, o haină, o coajă de pâine, un pahar de apă, în cazul în care eşti într-o situaţie disperată, rătăcit şi fără resurse pentru a putea să ajungi înapoi acasă sau la o destinaţie spre care ai pornit. Dar să ceri un minut în oraşul unde trăieşti, locuieşti şi mai ales dacă ai în mână un smartphone cât palma minerului, fiţos, pentru mine înseamnă că ai intenţii de suicid, că eşti prost, îngâmfat, tupeist şi sfidător la adresa oricui.

Ca să ne înţelegem. Tipa era îmbrăcată după ultimul trend în materie de modă, înainte să ajungă în dreptul meu vorbea la telefon şi se hilizea la toţi copacii din jur, iar când m-a oprit şi-a pus o mască de fată necăjită, potrivită, ca să zic aşa, pentru a cerşi ceva, orice. Dacă m-ar fi oprit o persoană în vârstă şi mi-ar fi cerut telefonul pentru a suna la 112 sau acasă sau oriunde, i-aş fi dat mai multe minute, nu doar unul.

Poate am greşit, poate am judecat greşit, poate trebuia s-o întreb pe puştoaică care este motivul pentru care îmi cere acel minut. Nu ştiu, dar oricum, până una-alta cred că ar trebui să recurgem la cerşit doar în situaţii extreme, altfel, chiar ne transformăm într-un popor de cerşetori. Tu ai păţit vreodată aşa ceva? Dacă da, cum ai procedat? De fapt, când este admis să cerşeşti şi când nu? Sau cerşetoria a devenit o banalitate, un ceva ce nu ar mai trebui să indigneze pe nimeni?

4 Răspunsuri la Cerşeşti, deci exişti!

  • CCC13 spune:

    Cred că toți am trecut prin astfel de momente, adică de a ni se cere, nu să cerșim noi, la acest aspect făceam referire, să ne înțelegem, da?
    Zilele trecute, o vecină, de vreo 35-40 ani, nu că mi-a cerut minute, dar a cerut și telefonul chiar, ba mai mult unul fix chiar, dacă mobil nu am, nu conta, telefon să fie, iar răspunsul meu a fost unul negativ, la care tot „cerșetoarea”, mi se adresează pe un ton foarte nepotrivit, „Cum?! Nu ai telefon?!” … Dar tu oare de ce nu ai? E o regulă oare în lumea asta modernă?!

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.