Și pentru că tot m-ați prins nervos și mai ales pentru că m-am săturat să observ că unii dintre voi nu aveți loc de Cezar, deși voi cam sunteți în plus și consumați aerul degeaba sau îl poluați cu excrementele voastre ordinare, vreau să vă spun următoarele. Și luați aminte, că nu v-o spun de două ori, scursori fenomenale. Și aici mă refer, în primul rând, la cei care ați trăit degeaba cel puțin peste 50 de ani.
În primul rând, ca să știți, eu, Traian Urieș, iubesc animalele și le respect, fie ele domestice sau sălbatice. Toate au rolul lor și drepturi ca și mine. Eu, ca om, nu am nici un drept să abuzez de ele, absolut niciunul. Singurul meu drept pe care îl am față de ele e acela de a coabita, iar coabitarea, pentru mine, nu înseamnă să le umilesc sau să le folosesc pentru diverse satisfacții simțuale. Așa că la capitolul ăsta suntem clari, da? Dacă te-am prins în flagrant că mutilezi un animal, în special un câine, te-am rupt, nu mai răspund de mine, asta e. Așa că nu mă fă să te prind.
Și acum să revin la Cezar. Prietene, află că Cezar e unul dintre membrii familiei mele. Te-ai luat de el, te-ai luat de mine. El nu înțelege ce căcat spui tu, dar eu da. El nu te atacă, pentru că tu ești un vomitat, iar el nu mănâncă orice și de la oricine. Cezar are Facultatea de Câini Care Respectă Omul Om. Dacă ești manelist, te scuipă și te latră (nu te atacă – dacă nu cumva îi spun eu că ești prea nociv). Cezar a făcut sute de kilometri cu mine fără să crâcnească, rupt de sete, de oboseală, și pentru asta l-am declarat Eroul meu.
Cezar merge civilizat pe stradă, nu strică coșurile de gunoi stradal, nu-și aruncă gunoiul menajer prin zonele verzi, are pagină de facebook și latră cu diacritice, pentru că limba română are diacritice, engleza nu, mă întâmpină în fiecare dimineață ca și cum nu m-ar fi văzut de-o viață, apără o casă și pe oricine-i în casă, știe să recunoască oamenii răi, are pașaport, acte în regulă, doi ani de dresaj, adică de facultate, nu-și bagă pula în prietenii lui, nu se pișă în habitatul lui, nu mănâncă căcaturi, ignoră idioții (nu eu l-am învățat), are un prieten, eu (nu stăpân), care îl iubește necondiționat.
Cezar nu se pișă într-o scară de bloc, Cezar iubește omul, nu-l atacă aiurea, Cezar nu are culoare politică, nu acuză, nu judecă, are o răbdare infernală, iubește apa (apropos de apa cu care unii se mai spală), Cezar merge cu mine oriunde, își dă viața pentru mine, dacă îl cert înțelege că a făcut ceva nașpa, dacă îl mângâi îmi dă înapoi mângâieri înzecite, empatizează (voi, dobi, care sunteți, știți ce-i aia empatizare?), Cezar știe să îmi spună când îl doare stomacul, capul sau altceva, și eu chiar am învățat să știu.
Cezar are operație estetică, pentru că-l iubesc. Cezar are mult creier funcțional. În fața lui Cezar mă înclin oricând, mă pun și în genunchi, am respect, îl las să doarmă pe patul meu dacă e nevoie, mă bat cu turcii și cu nemții.
Așa că, prietene, când vei învăța cum se merge pe trotuar sau se stradă (pe partea stângă), să mă saluți și să-mi spui că în sfârșit te-ai prins despre ce pula mea vorbesc eu aici.
Până atunci, nu te mai lua de Cezar, că te iei de mine. Bagă la tărtăcuță, Cezar e mai inteligent decât mulți care poartă stomac cu căcat necăcat. Pricepiși? Și încă ceva, scursură ordinară care nu ai loc de Cezar pe planeta asta, a maimuțelor. Cezar, dacă i-ai demonstra că ești mai inteligent decât el, cred că te-ar iubi, lingând un spermatozoid ca tine. Da, despre tine vorbesc, da, tu, ăla care nu ai loc de Cezar.
Ce mai poţi să spui?