Două clipe cu mult fierbinte

Scriam acum un an, fix pe 27 iulie, un articolaș foarte fierbinte. L-am lăsat stingher pe feisbuc. Azi l-am regăsit. Vreau să-l instalez și pe el acasă. Pă blogul acesta, care o dă în mulți ani de 13 ani.

Două clipe cu #fierbinte și impresionant. Noaptea cucerea sori năuciți, nori zăpăciți de-atâta stat pe cer, hălăduind, impregnau prin avioane umbre și dezmăț cu #pasageri. Doi bondari, scălâmbăiți ca mine, pe un deal, cârcotau, #diverse. Luna, zăpăcită de atâta haos de cu zi venit, sta ca o derută, cucerită pătimaș și brusc, și-aștepta, privind, supusă, dusul soarelui, enervant de prea voitor cu căldura.

Doi vaslui, pe o bucată de pământ, așterneau mizerii, cu alai, că aveau cu iei și pe zeii lor, copiii, descendenți din proști și inculți, pe care i-au făcut din mersul la veceu. Și îi educau. Îi educau fără educație, că ieducația ie pe bani, cică.

Mai înspre noi, bolnavi, cu slana curgând de la prostie pensionată, doi bunici, cu atacand și horcăială la somn, fiștecare cu ani trăiți degeaba, plecau cu mașina, uitând, brusc și desigur, peturi și pungi și cutia de la mici de Dăbulenia. Înțeleg, ie demeța și Alzheimer. Parcă Parkinson ie mai domestic, ajungi cu ceva la gură, nu uiți plasticurile prin bălăriile patriei. Deci, io vreau Dăbulenia.

Și când toate se avură și se așternură, ca două răni care n-au voce, antrenate, susținute, întreținute, dar au sens, seara, două stele, care erau, sunt, de fapt, acolo, apărură, semețe, într-o stare, fără ură, ca la obișnuiți. Domneau peste noapte, cu noapte de noapte. Aveau și slujnice, tăcute, așternute fain în banca lor, cu vrute și nevrute, așezate bine, cu tâlc și pregătite de talcioc. A venit și carul mare. A venit și carul mic.

uită-te în sus, nu-ți lăsa privirea #doar în jos, copacii cresc în sus, zic și io

am lăsat și poze pe feisbuc, le las și aici