Mă înclin în fața celor care au marcat în taină ziua de omagiere a fotografiei. 19 august. Practic, orfani de-o zi de naștere, am stat, atunci, cumva, așa, așa cum un cineva a spus să stăm. Și-am stat toți, unii strâmbi, alții mai norocoși, cumva, alții, altcumva. Toți, în clipa aia, stăteam marcând și răbdători. Și tunurile tăceau, desigur, era altă viață. Credeam încă-n noroc. Lumea nu mai privea, doar unul privea, în viitor, cumva, cu ochii deschiși.
Mai mor și unii, de fapt, mor toți. Și toți, de fapt murim. Dar nu la fel și credem. Poveștile mai departe ne sunt duse, cumva, de moarte. La fotografii ne-am închinat cel mai mult de când existăm. Ne vrem eternici, trupești, creduli, nemernici, ascuțiți cu istoria.
Analfabet m-am născut, prieten drag, dar, cumva, mi-am luat limba în gură și-am exersat până la sânge, atunci când unii mâncau savarină din ficatul unei gâște și sorbeau sânge de fecioară nemernică, prea credulă.
Au crescut araci pe prima fotografie.
E bine că mai murim. Altfel, verbele nu-și mai au rost. Ne ducem unul câte unul. Ce rost mai are ura, la ce ne folosește? Dacă suntem prea faini, prea toți, prea drăguți și nedefecți.
Erai atunci? Erai, așa-i? De ce să mai contești dacă nu ai existat? Așa erai? Cum?! Mai contează că nu mai exiști? Ești încă aici. Părinte de-ai fost acum nu ne liniștești deloc. Chiar de-ai fost rău azi ești bun și prea zurgăliu. M-ai ales de Crăciun, ce alegeai?
Fotografie, mă înclin! Ce pot să spun mai mult. Toți sunt morți sau cândva vor fii. Tu nu mori. Măcar atâta ofrandă să primești, că ai forțat pictura să se redefinească. Minunile nu-s pe nori, ci aici, cu alb sau negru sau cu culoare care curge prin lentile, care orbesc.
Să nu mori, fotografie. Te iubesc. Așa trăim, așa existăm. Prin tine existăm.
Foarte frumos scris articolul, big like 😉