Ca și blogger îți storci mintea și te străduiești să scrii mai bine, mai interesant, mai atractiv. Îți expui propriile gânduri, păreri, uneori faci analiza unui eveniment, alteori schilodești peisajul urban prin fraze și replici dure care nu sunt conforme cu părerile majorității.
La un moment dat te simți epuizat. Pentru că amprenta oboselii se pune și pe tine. Și începi să te învârți în cerc. Cauți ceva. Orice. Și indiferent de străduințe nu reușești să te aduni, să te organizezi, să găsești un punct de sprijin. Te așezi și îți propui un moment de liniște. Universul ți-l oferă. Tu însă faci mofturi. Ba la-i vrea, ba nu l-ai vrea.
Fără să vrei gândurile scapă de sub control și o iau razna. Fug din sertare care pe unde apucă și le regăsești în preajma blogului. Bântuiesc pe-acolo fără noimă. Le chemi și le aduni grămadă în speranța că te vor lăsa să te servești cu felia de liniște primită de la domnul Univers.
Te servești, dar nu-ți priește, pentru că ești epuizat. Ai scrie iarăși ceva. Unii te vor prezent în viața lor și nu te cred când le spui că ești obosit. Te-ai înhămat? Păi atunci trage, nu-ți mai căuta scuze, zic nepunctualii, nesocotiții și pocitorii de limbă.
Și tu te duci și te apuci din nou de scris. Și nimeni nu ține cont de faptul că ai fost izgonit de la masa tăcerii, din fața porției de liniște deplină. Și începi să-ți pui întrebări. Și-ți cauți răspunsuri. Și te epuizezi și mai tare. Și-ți spui că nu ai voie să obosești pentru că ești un blogger, un individ independent, un ins care scrie ce vrea și când vrea, care nu are șefi, termene și reguli de bună purtare – adică poate s-o facă proastă și pe proasta aia dacă vrea.
Și începi să schilodești textele. Arunci gunoaie pe net și unii se amuză în timp ce alții se acuză. Sau te acuză. Dai cu mântuiala și cu spoiala, o fuți de-amiază pe Marghioala, îl iei pe carbasan pe Tâmptocea, te iei de guler cu demenții, cu petenții, cu tâmpiții și idioții. Și nu, desigur, nu tu te vei considera nebun, întotdeauna ceilalți sunt de vină.
Constați că tot bagajul tău de sensuri și nonsensuri a fost epuizat. Că te-ai distrat, că te-ai exilat, că ai spus și vrute și nevrute. Te cauți în buzunare și găsești sutele de chiștoace pe care le-ai aruncat acolo în timp ce ai scris căcaturile dorite de goagălul nostru cel de toate zilele. Și te întrebi: de ce?
Și nu te oprești. Te epuizezi mai departe. Îți trăiești viața prin ochii altora. Te ridici mereu și mereu și spui ”sunt blogger, ce pula mea, trebuie să scriu, pot să scriu, pot s-o fac”. Și alții te admiră în continuare și își irosesc și ei viața alături de tine, vociferând, pocind realitatea cu păreri de căcat. Că ce, că cine? De ce te-ai încruntat? Comentezi?
Ce mai poţi să spui?