3 mai 2016
  |   1 Comentariu

Fiind copil, odată am ucis o vrabie

Vreo 10 ani cred că aveam când am decis să-mi fac o praștie. Am căutat crăcanul potrivit din lemn de cireș și mi-am făcut praștia. Pe post de muniție foloseam pietre cât mai rotunde, dar nu mă feream nici de cele colțuroase.

Și-am început să trag cu praștia după vrăbii și guguștiuci. Și-am insistat. Mai multe zile la rând. Nu-mi dădeam seama că singura mea dorință era să ucid. Da, să ucid o pasăre, un suflet nevinovat. O zburătoare care nu făcea rău nimănui.

Și-a venit și ziua fatidică. M-am dus într-un loc unde vrăbiile zburau în jurul meu ca gândurile speriate de logică. Zborul unei anumite vrăbiuțe mi-a atras atenția mai mult decât zborul suratelor ei. Mi-am ațintit privirea asupra ei. Am căutat în buzunar piatra potrivită, am întins corzile praștiei cât am putut de mult și-am tras.

În clipa următoare sufletul părăsea trupul acelei păsări, o ființă care nu căuta altceva decât o firimitură de pâine, un ceva cu care să se hrănească. Vrabia murise cu ochii întredeschiși, fulgerător. Piatra care a plecat din praștia mea a luat viața fără să mai ceară tribut pentru moarte.

M-am apropiat de pasăre și-am privit-o. Brusc mi-am dat seama că am comis o crimă. Eram năucit. Nu-mi venea să cred. Privind trupul nemișcat al acelei păsări nevinovate am început să mă urăsc. M-am aplecat, am luat pasărea în mână și cu lacrimi în ochi mi-am cerut iertare. Pasărea avea capul căzut printre degetele mele. Nu mai putea să mă audă. Nu mai căuta hrană sau obiecte pentru cuibul familiei ei. Nu mai ciripea, nu mai zbura liberă alături de frații și surorile ei. Trupul îi era aproape mutilat de piatra plecată din praștia mea.

…Azi mi-am amintit de gestul meu din copilărie. Și azi mai văd cu ochii minții vrabia ucisă cu praștia. Încă mă mai urăsc pentru gestul meu, încă mai cred că am fost un tâmpit.

…Acea întâmplare a fost o lecție pentru mine. Am rupt acea praștie, unica din viața mea, și-am aruncat-o într-un râu, sperând să nu mai fie găsită de nimeni niciodată.

Azi nu mai suport să văd păsări sau animale moarte. Îi urăsc pe cei care ucid mai ales dintr-o nevoie absurdă de distracție ieftină. Deunăzi am văzut un porumbel lovit cu ură de o mașină. Trupul acestuia stătea întins pe caldarâm, așteptând parcă o nouă roată care să-l strivească de tot. M-am oprit o clipă și mi-am amintit de vrabia din copilăria mea.

Azi, trecând din nou pe acolo, trupul porumbelului devenise una cu asfaltul. Mi-am dat seama că un alt ucigaș, văzându-l întins pe asfalt, a trecut intenționat cu roțile peste el.

Sunt convins că și vrăbiile ne-ar putea ucide pe noi dacă Hitchcock și-ar propune să le coordoneze în această luptă. Dar ele n-o fac. Își văd de viața lor, de zborul lor, privind cu disperare uneori la suratele lor care mor fulgerător, strivite de roata unei mașini sau de piatra plecată dintr-o praștie ținută de mâna unui ucigaș nemilos.

Ieri am asistat la o scenă dintre doi copii și un câine maidanez. Copiii, la vederea câinelui, s-au apropiat de el. Patrupedul s-a gudurat pe lângă ei, dând bucuros din coadă.

  • Dă-i una peste bot… Nu pune mâna pe el, poate are purici, a spus unul dintre cei doi copii.
  • De ce să-l lovesc, are și el suflet, ca și noi. Uite ce drăgălaș este. Și-i blând. Hai să mergem, lasă-l în pace, a spus celălalt copil.

Și-au plecat. Eu am rămas uluit. Unul dintre cei doi copii era educat prost. În familie a fost antrenat să ucidă, dacă trebuie, cu praștia, cu palma, cu parul, tot ce nu semăna cu el. Celălalt era antrenat să înțeleagă că lumea din jurul lui nu trebuie ucisă, ci protejată, ajutată dacă-i cazul.

Nu mai ucideți păsările, nu mai vânați animalele. Nu-i mai învățați pe copii să tragă cu praștia. Vrăbiile sunt frumoase dacă ai curajul să te oprești o clipă și să le privești în ochi. Moartea nu-i un bun cosmetician.

Un răspuns la Fiind copil, odată am ucis o vrabie

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.