Am murit de multe ori de la ultima noastră șoaptă, și-am rezistat. Eram în aceeași zi. Doar diferiți eram. Tu, te visai. Eu, mă rugam. Creșteai, pe-atunci. Creșteau, cumva, prea toți. Răniții nu erau chiar atât de răniți precum îi prezentau diverși. Acum, că ești puțin mai mare, îți spun să nu te prind că pleci, că vin și eu. Și nici să nu te prind că fumezi pipa păcii cu mnezăi tâmpiți, cu cutre. Visează, crești, iubește. Lasă-te iubită.
Mor toți, când nu te aștepți, și mă vei cunoaște, poate, cândva. De data asta nu-ți voi scrie mult. Și nici prea dulceag nu o să fiu.
Acum sunt la faza de răspuns. Să nu uiți de păsările care îți cântă, de nopțile care te dorm să crești, de unii care te uită, de tine, în primul rând, de flori, de mama și de mine, să dormi, să spargi oglinzile care te mint.
Să stai vie, să nu uiți să mă cauți, uneori. Îți scriu abia acum, a doua zi după scripturi, deci, iertare, eram prea ocupat cu amintirea ta și, desigur, cu o trăire, despre care, draga mea, o să-ți povestesc, cumva, cândva. Sper.
Prea m-am pierdut prin viața mea. Prea eram ocupat și cu mine. Să mă ierți. Dar de uitat, nici gând, ești mereu cu mine. N-am cum să te dezvăț de mine. Te iubesc, oriunde m-aș afla. Tu să te fi cum crezi, cum vrei, oriunde, oricând.
Te iubesc, minune. Primul tău pas mi-a fost cărare, al doilea voință, iar infernalul tău zâmbet m-a împins înainte. Sunt aici. Oriunde te-ai afla.
Ce mai poţi să spui?