23 ian. 2023
  |   Nu sunt Comentarii

Încă puțin de oxigen

Trecură niște ani. Nu mulți. Poate vreo doi, din ultimii, i-am cucerit mai greu. Nu-i plâng și nici nu-i regret. Doar îi pun la socoteală. I-aș repeta, dar nu așa. Că cum aș putea să fac altfel.
Nici de școală nu mi-e dor, poate doar de un pic de vânzoleală, de profesori și de mânia proștilor. Ăsta e păcat, dacă există, marele morman de clase și mătase de cretini cu veleități de scârbavnici.
Mă uit, agale, printre trecuturi, lăsate la mezat, văd azi ce nu vedeam de mine, din dorința de-a vedea ce azi îmi pare ieri și prea aiurea. Imperfecțiunea, cândva, îmi părea perfectă și avantajoasă. Azi pare strâmbă. Simandicoasă și hidoasă în același timp.
Au fost și momentele alea în care m-am învins chiar și pe mine. Crezând că vocea mea contează. Crezând că vocea tuturor pare să fie chiar și-a mea.
Am citit și oameni, mulți, am citit și derută, m-am spurcat spre unii și spre alții în numele a ceea ce unii îi spun dreptate, căzând, astfel, în dizgrații și-n mocirlă. Mi-am construit generozitate și-am fost considerat cămilă.
Și-au fost și-ai mei, unii și alții, veniți, plecați, poate, fără milă. Poate că așa trebuie. Mi-au lăsat urme și ceva și eu le-am spus, cât am apucat. Dar știu că de la toți am învățat ceva, furând, cerând, crescând. Mai ales să iubesc. Că, oricât aș părea de rău, iubesc tot ce-i viu mai mult decât iubesc sfinții vii pământul.
Mă simt teribil de dator față de urâtul care mă înconjoară, pentru că-mi arată frumosul.
Și mulțumesc cu toată ființa mea unor oameni și ființe care au făcut posibil ca eu să mă bucur de dimineți, de nopți, de clipe, de stări, de soare care iese printre perdele și apune încercând, în nemernicia lui, să-mi spună ceva.
N-am fost vital, nici inutil, cred, până acum, poate voi da niște roade unei bucăți de pământ, cândva, atunci, poate, o să par mai clar. Nu-s patetic, doar nițel mai rațional.
M-am întrebat de multe ori, ce înseamnă să-ți deschizi sufletul în fața unora care nu merită? De multe ori mi-a părut că execut un mare act de egoism, alteori, am regretat, nu mult, dar așa am simțit.
Azi, crezând din nou că o să ningă, miraculos, ca în ziua în care un Cezar trebuia să alerge, mă simt un pic stingher, bicisnic, cu gropi în jur. Nu ninge.
Ăsta am fost, ăsta o să fiu, cât o să mai fiu. Cu bune și cu rele.
(Mi-am scris mie. Nu trebuie să citești până la capăt și nici să înțelegi. Am folosit diacritice, am scris pe tastele de la laptop, am mâncat înainte să scriu un ou fiert, slănină și pită, am fost cuminte și am băut cafea dintr-o cană roșie pe care scrie… Nu fac reclamă. Momental. Nu aici.)

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te la blog prin email, gratis

Dacă îți place cum scriu introdu aici adresa de email pentru a te abona la blog, îți voi trimite notificări atunci când vor fi publicate articole noi.

Despre fotografie
Foto Blogger