3 mai 2022
  |   Nu sunt Comentarii

Jurnaliști, baftă și miracole, trei iezi cucuieți

Ie ziua jurnaliștilor. Io n-am treabă cu iei. Nu mă mai găsesc printre iei. Ie rătăciți. Ziua mondială a jurnalistului. În memoria lor hai să presupunem că dormim și că pe poteca vieții trece o râmă grasă. Oricum, dracul se ascunde în detalii. Să vedem ce-i cu râma. Ie grasă precum se observă sau ie doar o râmă. Deci. După cum spuneam.

Aud tot mai des, nu e o afirmație, ci o certitudine (la auzit mă refer), că România se duce pe râpă, că se întâmplă, că nu suntem, că eram, cândva. Și, astfel, implicit, mi-am pus tot mai des întrebarea fatidică: DE CE?

Teritorial, administrativ, miștocaric și aproape și geografic, România e tot acolo. Că ne-am diseminat, relocat, detașat de țară, ca și popor, asta-i altă poveste. Că ne bolovănim ca nație și că naștem creaturi extraterestre, cu mintea nici în luntre nici pe punte, desigur, asta-i o altă poveste. Că înghițim toate mizeriile servite de marile puteri ale lumii, că nu mai știm care-i limba noastră maternă, că știrile tembelizoarelor îmi scrijelesc neuronul cu vomă de milionari pe care nici în pulă nu-i doare de pulime, că pacea mondială începe să devină doar o părere, că unii cred că America e condusă de unul care dă mâna cu personaje imaginare, că bărbatul se pizdifică cu înverșunare și femeia devine din ce în ce mai bărbată, așișderea, e tot o altă poveste.

Că singura idee după care începem să ne ghidăm tot mai tare e aceea că eu exist și orizontul e restul lumii și nu mă interesează de restul, asta-i, desigur, tot o filă dintr-o poveste. Că ne-am transformat din meșteșugari renumiți în sclavi la oligarhi, stăpâni cu ciucuri și lingăi la scară, companii cu proprietari care-și ucid cu sânge rece chiar și propriile mame doar ca să facă o para chioară profit, că anormalul a devenit anormal de normal, că ne plâng urșii, lupii și castorii după verdeața și umbra pădurilor, că ne moare bolnavul la intrarea în UPU după bunul plac al companiilor farmaceutice, că toate alimentele au euri, dar șampoanele sunt bogate în lapte și miere, că brusc pula de șase centimetri a lui Napoleon Bonaparte s-o mărit cu încă șase centrimetri, că brusc la Băsescu iarna s-o făcut ca vara, că la Cernobîl o început să crească leuștean aproape viu, că am devenit marii samsari ai planetei și groapa de gunoi a Europei, că ne mândrim cu ideea că ne-am cumpărat ciuperci din Germania și roșii din Madagascar, asta-i, așișderea, o altă faină și odioasă poveste.

Dar nu despre povești de genul ăsta vreau să vorbesc acum. Îți propun să facem un exercițiu de imaginație și să ne considerăm în două situații diferite, extreme, dacă tot vorbim tot mai des despre faptul că România se duce de râpă. Eu personal am o părere despre asta, dar nu vreau să mi-o exprim fix acum.

Momentan prefer să mă abțin. Contează ce gândește fiecare.

Scenariul 1. România a murit, s-a dus definitiv pe râpă, din România a rămas doar o idee pe harta geografică a lumii

Mame și surori, frați, tați, vizitând, în poarta pușcăriilor, odrasle care au crezut că nimic altceva nu contează în afară de felul lor unic de a-și face dreptate. Oameni-zombi umblând prin gunoaie toxice, pline cu plastic și fecale provenite de la preaslăviții și iluminații contemporani. Biserici, catedrale, mănăstiri ferecate, în care preafericiți și preapoleiți își beau vinul și-i mâncă trupul dumnezeului lor, gângurind și interpretând cu solemnitate cântări care s-au transformat de-a lungul vremurilor în care a existat România în cântece de lebădă.

Munți transformați în dealuri, păduri zdrențuite, urși mâncându-și labele din față, lupi înfulecând capete de copii abandonați, abeceuri în care și-au făcut adăpost capre transformate în pachete de oase ambulante, mormane de pești plini cu vomă, butan, metan și plastic îmbâcsit cu toxine botulinice, foci care poartă în jurul gâtului colac de veceu, bani care zboară prin aer ca niște fluturi aflați la ultima suflare, aer îmbâcsit cu fum de țigară, petrol și carne aflată în putrefacție, o voce venită de nicăieri care anunță că purgatoriul are program și sâmbăta și duminica și în sărbătorile legale.

Clădiri părăsite. Hidoase. Într-o intersecție stau râme îmbârligate, prinse-n cilindrii, umede, încă, fugărite din pătura protectoare a pământului, frizerii din care se scurg smocuri de păr ale unor oameni de mult timp morți. Pe un fost teren de fotbal se descompune un munte imens de câini morți. Întinderi mari de pământ negru, fără fir de iarbă, noroind și cerșind mila unui soare care a decis să ocolească locul unde cândva se desfășura în toată măreția ei România. Găsesc, pe alocuri, hăbăuc, inimi de oameni, prinși în dorința de a fi altceva decât considerau că erau, brusc, vii fiind.

La poarta unui magazin considerat mare se văd oameni schimonosiți. Morți toți. Cu mâinile încleștate în ochii unor demenți diagnosticați. Nu au avut vreo vină. Care se opuneau sau care au rămas împlântați în cărucioarele cu care voiau să intre la cumpărături pentru ultima oară.

Într-un bazin imens cu apă dostoievskiană, plutitoare, vizual vorbind, plutesc pisici schilodite, cu ochi bulbucați de foame. Ion, brusc, nu are o problemă cu el, Gheorghe e ca și Ion.

O fostă benzinărie arde, aruncând flăcări uriașe spre cerul înfumurat. Pe scena unui teatru zac leșuri de actori care și-au jucat ultimul rol. Muzicieni adormiți pe veci cu capul pe instrumentele cu care au interpretat o ultimă piesă care anunța începutul sfârșitului.

Pe străzi zac răsturnate mii de mașini răsturnate, tamponate și părăsite pentru totdeauna, trenuri avariate, leșuri de copii sfârtecate, devorate, ostentativ, de creaturi nemaivăzute de lumina zilei.

Un miel, rătăcit de Paști, își cere dreptul de a exista, o floare plânge că a fost decapitată inutil.

Tabloul prezintă apocalipsa unui popor care și-a rătăcit identitatea, existența, care a ales penibilul, haosul, iraționalul, care s-a îmbolnăvit în mod voit de românofobie, care a ales masacrul și implozia provocată cu bună știință.

Dumnezeul unei țări frumoase, fostei Românii, respiră greu, sacadat, oftând din când în când. Privește în gol, repetând, din când în când, în șoaptă, mai mult pentru el, ”aici am muncit degeaba”.

Scenariul 2. România în top 5 la capitolul civilizație, economie, cultură și pe primul loc în topul țărilor cu cel mai mare grad de conservare și protejare a capitalului natural.

Hai, te provoc. Nu sta așa, ca curca-n lemne. Spune tu cum vezi România conform scenariului 2.

Ie ziua mondială a unora ca noi, la mulți ani, jurnaliști!

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te la blog prin email, pentru tine e gratis

Introdu aici adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări atunci când vor fi publicate articole noi.

Despre fotografie
Foto Blogger