Mi-ai fost felinar și candelă adeseori, Cezare, iubitul meu, care-mi erai și întrebare și răspuns

Când nu găseam întrebări eram prost și te întrebam câte ceva. Răspunsuri nici unde nu găseam ca la tine. La tine erau toate, răspunsurile, de obicei. Când îmi plângeam, până într-un asfințit îmi pansai orice rană.

Ai murit cu mine de atâtea ori. Ne-am reînviat, apoi. Ultima, a ta, nu o voiam. Moarte. De ce nu ai așteptat?

Și ploile ne așteptau. Știu, te-am oblojit încercând să fiu și eu cumva. Stă apa acolo, te așteaptă, și io vorbesc singur. Trebuie să ieșim afară. Arunc salteaua ta sau ce să fac? Și copiii din fața blocului încă îmi spun Cezar.
Mi-ai fost modelul preferat. Când fotografiam. Mulțumesc, prieten, drag, Cezare, că niciodată n-ai abandonat corabia, proastă, cruntă, cumva.
Acum, spre final, te-am înțeles. Și apa era cruntă. Erai trist. Și eu eram. Intram în căși și eu căutam prin cur la tine. Era normal?

Eu am vrut să stăm, încă un pic. Tu ai zis că-i vremea. Să-ți fie bine. Io pe aici, O să-ți duc oleacă și poate mult dorul. Încă te vede lumea, că ai sute de fotografii. Să-ți fie bine, prieten drag.