Se zbătea. Falca stîngă se flendura, un ochi parcă ieșea din orbite. Parcă. M-am trezit auzind sclandofasiile lui. Toți erau adormiți. De parcă căzuse Zeus pe trei sconși morți în timp ce se masturba cu gândul la familia lui numeroasă. Adonis, strepsilsul vieții mele, s-o aruncat de la fereastra grajdului. Cam 30 de centimetri, în gol. Și-o căzut întro greblă aruncată chiar de el în zeflemea, sub fereastră, ieri, de-a-n pulea, de-a-n boulea, cumva.
Nu scheuna, nu se schimonosea. Două degete de la mâna stângă stăteau chircite. Doi șobolani, prieteni vechi, se uitau la el din colțul de vest al căcatului de cameră în care se supraviețuiește Adonis. Fără mari sunete, striga, sacadat, au. Șopânza, șopânza cu pielea, aveai impresia că s-o încâlcit în bețele unui baterist care nu se dă bătut la muzică și continuă cu orice preț să toboșeze arie din nothing else matters, fără James Hetfield și cu Yngwie Malmsteen beat muci.
Adonis cunoaște brutalitatea locului, nu-l impresionează fastul morbid. A crescut în brațele morții, bolii, suferinței. Prin vene îi curge sânge aflat în declin, mergând braț la braț cu decadența absolută. A avut și momentul de glorie când a crezut că dacă bea un litru de votcă moare. Adonis nu-i prost. Dar nici prea deștept. Cum să crezi că mori dacă te îmbeți muci. Ori ești prea copchil, ori ești prost. Adonis îi între.
Visam. Eu. Aveam senzația că o să chem pe cineva să mă ducă undeva. Să mă ducă la dracu.
O mână îmi curgea pe lângă corp, buzele se scălămbăiau. M-am trezit. Făcusem RMN cu anestezie pă venă, că io nu suport claustrofobia și tubul pulii în care parcă mă îngropi de viu.
Ea nu-i în grajd. Îi plecată la fotografiat pe tarlale cu avioane. nu-i în grajd. În grajd sunt mai mult eu. Că nu avem recepție și nici nivel de scârbă pe care să-l admitem sau să-l respingem. Ura nu se adjudecă, Imorali avem și noi, prin urmare, nu acecptăm. Ce? Orice?
Că, bă, băiatule, în grajd, prost, tâmpit, cretin, tembel, tot tu. Tu stai, frate. Tu ești șeful la furaje.
Ce mai poţi să spui?