A fost odata un Paunescu, a fost odata un poet, a fost candva si un Cenaclu, Flacara. S-au dus toate, si omul, si poetul, chiar si cenaclul. Iar astazi nu-i chiar ziua lui, a poetului sau a defunctului Paunescu, insa mie mi-a placut ce mi-a facut poetul si omul Adrian. Nu l-am iubit ca om politic, ca vorba lui, „Nu mai putem distinge minciuna de greseala? Ni-i dat sa spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi” si „Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi? Iubito, cum sa ducem angoasa mondiala?”. Azi mi-am amintit de el si-am dat fara sa vreau peste o poza, e cea care-o vedeti si voi. Primita a fost de la un alt poet, Eugen Evu, contemporan de-al nostru si vecin de oras cu mine, uneori si prieten – cand uitarea ii mai da uneori pace.
… Deci a fost, cum va spuneam, odata un cenaclu. Eram copil pe-atunci, dar aprig tare, si-mi placea ce Paunescu ne spunea, canta sau recita. Si a fost sa se anunte mare cenaclu si la mine in oras, pe stadion, ca lumea era multa care dorea sa-l vada. Si-am zis ca vreau sa merg si eu, i-am zis si mamei, ca tata s-a cam dus. Iar ea mi-a spus asa: e scump, e nebunie, maine ai antrenamente, scoala si alte cele. Mi-a spus de fapt de toate, iar din spusele ei s-a inteles destul de clar ca nu am ce sa fac pe stadion la cenaclu’ lu’ Paunescu.
Dar eu imi doream, si cum bani n-aveam, ca 25 de lei costa intrarea, am apelat la putul gandirii. Si ce crezi c-am facut. Cu doua zile inainte de eveniment am ramas singur acasa. M-am trezit dis de dimineata si am dat iama in sticlele de lapte, de kil si de jumate din camara. Am spalat de zor la ele, le-am pus frumos intro sacosa si dus am fost direct la Alimentara, in colt, la geamul unde sticle se vindea cu 3 si cu 5 lei.
Am vandut deci toate sticlele din camara si am facut chiar vreo 50 de lei. Malc am tacut pana in ziua in care Adrian poetul avea sa vina pe stadionul pe care juca pe-atunci un mare fotbalist, Michael Klein. Pe la 7 seara mama a plecat la lucru, ca de noapte o picat, si o picat chiar bine pentru mine. Pana o trecut de coltul blocului eu deja eram imbracat pentru spectacol. Aveam si o gagica pe atunci, faina fata, numa ca ea nu prea era cu mine, o aiurita rau. Dar eu o placeam atat de tare. A spus ca va veni si ea cu mine. A venit, dar si-a adus si gasca de la bloc, asa ca momentele romantice la care am visat s-au spulberat cat ai zice Bine Pa!
Ma rog, a inceput si cenaclul si-a fost frumos, am cantat, dansat, am trait liber, cu Paunescu la tribuna. Dimineata am revenit acasa, am dormit bustean, iar cand m-am trezit a trebuit sa dau cu explicatiile la mama. Am dat si ma certat, mi-o tras si doua palme, dar a meritat.
Azi imi aduc aminte cu placere de vremea unui fost Cenaclu’ Flacara. Stadioanele se umpleau in toata tara cand Paunescu se anunta la tribuna scenei mobile cu care umbla dupa el. A fost frumos, a fost candva… Am cazut in geamantanul cu melancolie… Sa ma ridic si sa citim ceva din Paunescu.
Luati cu treburi mari, de buna seama,
cu treburile grave dinspre moarte,
parintii ne-au murit, plecand departe,
uitand atat: sa spuna cum ne cheama.
Nu le vom zice vorbe impotriva,
nu pangarim cu buzele morminte,
dar frigul disperarii ne cuprinde
purtand porecla lor conspirativa.
Si-au mai uitat ceva, murind, batranii,
sa ne dea limba lor, ori rea, ori buna,
si-au mai uitat, in graba sa ne spuna,
unde santem, pe ce pamant al lumii.
Si-au mai uitat in graba lor fireasca,
parintii nostri, Doamne, sa se nasca.
Daca vrei sa ma impresionezi cu ceva, vorbeste-mi de poezia lui. Ca sa nu se supere Eminescu, Blaga, Nichita, am sa spun „Vorbeste-mi SI DE poezia lui Paunescu”. Il apreciez pentru ca si-a iubit tara, parintii si…femeia. Uite, iti las si eu o poezie draga mie.
Cântec femeiesc
Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”.
Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.
Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.
Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.
Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…
Cu Paunescu la cap am dormit de multe ori si azi mi-am adus aminte de acest lucru. Multumesc pentru poezie, chiar nu stiam de ea. Acum stiu si e bine ca sta aici, scrisa chiar azi.