8 feb. 2022
  |   Nu sunt Comentarii

Nu închide ușa, lasă mintea deschisă, copilul meu, uriesblog.ro o împlinit 9 ani, mai are încă ceva de spus, ce-a fost de spus încă nu-i spus tot, nimic nu-i obligatoriu, io doar am zis

Nu era chiar atât de frig. Ca în douămiidouăzecișidoi, anul. Dar era tot februarie, opt, douămiidouăzecișitreisprezece. Mă stăteam pe mine și așteptam primăvara. Cezar era. Era pe lângă mine, prin viața mea. Poate aveam mai mulți bani, poate aveam mamă, poate eram mai tânăr, mai pot io să știu dacă atunci trăiam adevărul sau azi? Era, oricum, diferit. Și pe străzi, și viața parcă se scrugea diferit. Sau azi se scurge diferit, probabil.

Oricum, februarie, fiind, m-am decis să nasc. Că ce, că bărbații nu pot da viață?! Și-am născut. Calm. În tăcere, nici măcar prezentul nu știa ce fac. Un blog, un copil în care am crezut. Dureri nu am avut. Conștiință da. Știam că trebuie să-mi asum. Tot. Aproape tot, știind, cumva cum sunt. Mi-am făcut rost de multă responsabilitate și forță interioară și m-am apucat de crescut copilul, pe care l-am numit, simplu, uriesblog.ro.

I-am cumpărat pamperși, haine de gală și salopete de lucru. I-am spus că mersul prin viață înseamnă înainte dar și înapoi. Nu aveam de gând să-l duc doar la baluri și sindrofii plictisitoare cu sclifosiți, ipocriți, cabotini și falși. După vreo trei ani, cu zile transformate-n nopți, de lasă-mă să te las, l-am pus la muncă. Uneori îi aduceam stiloul scurs de noapte, salopeta de ucenic și-l puneam la muncă. N-a scâncit vreodată. A mârâit, uneori, s-a dat cu patul puștii de pereți, a învățat actorie, oratorie, a înghițit găluște, a luat și șuturi în cur, dar n-a cedat.

I-a umblat la balamale oameni care-l voiau dus. Nu a cedat. I-a umblat la straie oameni pe care azi îi regretăm amândoi, că acei oameni au decis să ne părăsească. L-am lăsat de izbeliște o vreme, dar când m-am întors era tot acolo, așteptându-mă nerăbdător să-l pun la muncă.

L-au căutat la fel și fel de fel de oameni. Unii au început să-l iubească, alții l-ar fi măcelărit. A avut jdemii de atacuri. Unii l-au sprijinit, i-au dat de mâncare și uneori țoale pentru pescuit, rugat și așteptat în tăcere I-au dat și sare și piper. Unii n-au avut curajul să-l înfrunte, deși era vorba doar de o formalitate, care te ascunde, mai ales de tine.

Acesta-i copilul meu, unul dintre ei. Pe el l-am născut eu, Traian Urieș, și sunt mândru că a crescut semeț, demn și fără compromisuri.

El a fost continuarea vieții mele, dedicată o perioadă răscolitului prin geamantanele de călătorie prin viață ale unor oameni… și oameni.

Unii s-au supărat pe el, rău, implicit pe mine, fiind eu tatăl, n-au înțeles că a fost născut să ARATE, atât, nu să judece. Pe unii i-a scos din ceață și din mocirla vremurilor care se scurgeau lăsând urme de bocanci bădărani în conștiință și-n subconștient.

Unii, probabil, că încă-l mai iubesc. Alții încă-l privesc cu teamă, deși el e pașnic, poate doar puțin imprevizibil. A îngropat oameni, a asistat la numeroase feluri de nașteri. A avut obstacole care păreau greu de trecut, s-a reinventat dacă eul meu o cerea, a băut apă și din copita vacii, a mâncat și pită mucegăită. A dezvăluit secrete, dar și-a păstrat câteva și doar pentru el.

El este copilul meu. Născut, cum scriam, de mine. Un bărbat. Io. Mă rog, cât a mai rămas din mine. Dar generic vorbind, sunt bărbat.

Când l-am născut eram rușinos, pudic, reținut. Cumva am simțit respect pentru copiii mai mari ca el. Între timp, după nouă ani, atât cât are azi copilul meu, am căpătat încredere, m-am călit tot mai tare, alături de el și cu el.

Azi suntem o echipă. El are o misiune importantă iar eu am de sprijinit o misiune importantă. Mulțumesc, drumeți, care treceți pe cărările bătute de el, mulțumesc, cititori printre rânduri, care l-ați deslușit chiar și când tuna și fulgera, mulțumesc, arcași, care l-ați rănit, făcându-l, astfel, mai puternic, mulțumesc, mamă, că m-ai făcut, mulțumesc, prieteni, că mi-ați cedat un umăr pentru lacrimile copilului meu.

La mulți ani, copile drag! La mulți ani, uriesblog.ro! La mulți ani, zăpăcit nebun, care ești tu, când mă lași să mă joc cu degetele prin veșmintele tale ponosite, dar fine. Ți-am iubit menirea din prima clipă și din prima clipă știam că nu mă vei dezamăgi. Nu te laud. Dimpotrivă, te critic, prietene, copil, discipol, că asta mi-ai fost în ultimii ani, chiar și refugiu pentru multele neînțelesuri lumești. Să-mi trăiești. Să mă ai. Să ne fim. Nu cedăm, așa-i? Și ușile închise azi te salută. La mulți ani, uriesblog.ro!


P.S. Inițial am vrut să-i fac tort, copilului, în fel și feluri și chipuri și cu lumânări și pită cu sare, românește. Dar am renunțat la idee. Am decis să îi dedic o fotografie pe care am vândut-o pe toate continentele lumii (cine nu crede să-mi spună, că-i arăt, deși nu vreau să demonstrez nimănui nimic), sunt mândru de asta. Să vinzi o singură fotografie pe șapte continente înseamnă ceva și dedic acest fapt tuturor celor dragi din viața mea, care s-au dus în văzduh, dar și celor care încă mă suportă.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te la blog prin email, gratis

Dacă îți place cum scriu introdu aici adresa de email pentru a te abona la blog, îți voi trimite notificări atunci când vor fi publicate articole noi.

Despre fotografie
Foto Blogger